La CUI (restaurantul-crâsma al Centrului Universitar Iasi) sau la alte crâsme din astea simandicoase nu trebuie sa bei pâna ce te faci cui si sa te trimita chelnerul acasa ca pe ultimul pilangiu. Sau, ma rog, sa-ti dea cu flit sau, în fine, sa te uscheasca, dar asa, mai manierat, o îmbrânceala acolo - nu cu suturi în fund ca la Zoiosu sau alte „bombe” asemanatoare. Hai un papleasca bolovan, un ins ca o musca-betiva, mai zic, zburând razant si ajungând acasa cu taxiul, iar nevasta sa-ti zica când te vede: „Iar ai baut!? Porcule!” De parca sarmanii porci ar avea vreo vina! Ei, cu tarâtele lor, nu pacatuiesc cu nimic, nu cunosc licoarea asta dumnezeiasca, data de Al de Sus. E drept, am vazut o data un porc beat, ca îi aruncase tata tescovina, fara sa-si dea seama. Iar bietul porc hapaise tescovina si se îmbatase ca ultima sugativa. Sa te strici de râs, nu alta! Dadea sa se ridice, dar nu putea si pace buna. Iar cadea. Ca ultimul betivan: „Niorc, niorc!” Dar nu-si pierduse bunul simt si decenta porcul - doar atâta grohaia: „Niorc, niorc!” Nu facea alte porcarii! Nu umbla ca porcu dupa scroafe, nu rasturna troaca, nu cheltuia si ultimii bistari pe „sângele Domnului”. Ca oamenii. Ochiul tau atoatebautor va surprinde dindata la CUI pe vreun bautor fruntas, îmbatrânit în functia de lector si în romuri, un alcoolharnic care abia si-a luat leafa si, drept urmare, e dispus sa arate ca e ceva de capul lui. De aceea nu uita sa-l elogiezi cât încape, perie-l, scarmana-l, aduleaza-l, gâdila-l pe ca sus-numitul porc pe burta. Agata-te de el cum se agata musculitele de butoaiele aflate în fermentatie, iedera de zidul caselor distinse sau curva de fraierul cu bani. Dar sa ma întorc la subiect. Cel mai bine este ca la CUI sa bei cu vreun prietenas de nadejde si matrafoxat, de preferinta prieten de pahar, priceput la trebusoara asta. Si solid. Iar asta, în caz de nevoie, sa te ia de aripa si sa te aburce pâna la taxi. Dar atentie: sa-i lasi adresa în prealabil, de când esti treaz-trezut. Sa nu o bâigui atunci, daca-daca o mai tii minte, si-n loc de Bularga sa ajungi la Pocreaca sau în loc de Copou sa te pomenesti la Depou. Înainte de cele de mai sus, este bine sa te dai dupa un boschet, cu riscul de a primi numele nu prea onorabil de boschetar de la „oamenii da bine”, care beau de sting numai la petreceri, „legal” cum s-ar zice, si sub supravegherea stricta a nevestei-satrap, sa-ti bagi doua degete în gât si sa borasti („oamenii de bine” sus-numiti, mai simandicosi, spun „vomiti”) pe borta gurii o parte din cantitatea supraabundenta de alcool, plus ceva resturi de brânza si salam Victoria în membrana naturala. Si sa te manifesti astfel ca un adevarat dac, cu lexemele stravechi: borta, brânza, brad, brâu, brusture. Totodata, sa nu uiti sa te usurezi, ca orice spritar, cu riscul de a te uda la prohab. Mai trebuie spuse câteva lucruri. Îmbujorati de bautura, barbatii au tendinta sa vorbeasca de tot soiul de mariri si procente la salar, precum si sa spuna mascari despre ispravile lor de masculi cu trânji cu diverse gagicute „cu craci”, colege si sefe de catedra, care una-doua, ca prin minune, le „cad la pat”. Cele mai multe astfel de ispravi sunt inventate! Toti manifesta atunci o toleranta joviala si o nepasare elementara, mai ales când vine vorba de femeile de serviciu, de secretarele mai tinerele, mai trecutele, ba si de babe de-a dreptul. Si astfel, buimac si buhait (ca sa continuam tot în „b”), sa te balangani beat, bântuind badaraneste, sa bei bors ca blegul, ca sa te bregi, pardon dregi dupa bulangeala sau, ma rog, dupa pilangeala. Ca atunci când plimbi mouse-ul ca sa nu intre calculatorul în sleep. Si te simti trist si singur, pornesc sa te doara tot mai mult apatiile si anxietatile, ba si coastele. Iar pe fostii colegi de scoala si de pahar trecerea timpului si defectele de memorie i-au anonimizat cu totul. Vae victis! Ramâne paharul! El nu se pierde, el nu se câstiga, paharelul se transforma, cum a zis nemuritorul... ala cu L. Nu e cuprins de soarta lucrurilor lumii acesteia. E etern! Bautura, spun unii ilustri, e singura solutie la criza ontologica pe care o resimtim alaturi de ilustrii nostri autori, de pilda Eugen Ionesco sau Samuel Beckett. Constatând ca „substanta a îmbatrânit, a obosit”, nu avem decât o singura solutie: sa bem! Ergo bibamus! Si apoi ce-ar mai fi? Palavrele de ce vorbisera cu o seara înainte, pe cine vazuse, pe cine ar fi vrut sa hupai-tupai... Si uite asa, cu mica lor transgresiune, trece viata, cu glumitele lor, cu esecurile lor, cu cei ridicati dintre ei, cu cei mierliti, caci exista o lege ciudata a naturii, care-si alege idealistii dintre amarâti. ...Atentie la trepte! Chiar daca esti numai cherchelit. Nu sunt multe trepte la CUI, dar vezi sa nu te împiedici si sa te duci de-a berbeleacul în vreun boschet cu spini, pierzându-ti echilibrul si onoarea. Sa nu te faci de... cacao, sa râda ghertoii de tine. Pentru asta, adica sa nu te pravalesti ca ultimul sprituitor, e bine sa te tii de scuipatoare. Daca nu sunt scuipatori, este bine sa faci caragata si sa te burici în fata patronului sa instaleze asemenea chestii absolut trebuincioase. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
