Chiar daca polemica ramâne actuala, nici un fir de par din statura postuma a poetului nu pare sa se fi clintit. Ba dimpotriva, dincolo de tendintele de minimalizare a eminescianismului în favoarea caragialismului, Eminescu ramâne în ochii publicului, ba chiar si a „detractorilor” cel mai important scriitor român. Fenomenul receptarii operei lui Eminescu nu este si nici nu a fost un fenomen linear. Daca am încerca sa reprezentam grafic modul cum opera si personalitatea poetului nostru national au fost percepute de-a lungul timpului, începând cu perioada junimista si terminând cu epoca noastra, am obtine o linie grafica sinuoasa cu suisuri si coborâsuri ce seamana pe alocuri cu pulsatiile unui seismograf în momentul izbucnirii unor cutremure produse când aproape de suprafata, când undeva în subteran. Într-o carte memorabila, intitulata Detractorii lui Eminescu, criticul Alexandru Dobrescu face o analiza cât se poate de pertinenta asupra acestui fenomen, insistând asupra partilor mai putin vizibile ale receptarii eminesciene. „Violentele atitudini ostile ale contemporanilor lui Eminescu fata de poezia acestuia au fost stimulate nu atât de nedesavârsirile ei literare, cât de judecatile câteodata contradictorii formulate de Maiorescu asupra-i si de atmosfera cvasireligioasa instaurata pe încetul de junimisti si întretinuta de imitatori în jurul poetului si a scrierilor sale.” Criticul nu se fereste de sentinte. Alexandru Dobrescu, beneficiind de o perspectiva produsa de distantarea produsa de trecerea timpului, nu se sfieste sa puna adesea punctul pe i, rascolind ranile dureroase ale literaturii noastre datorate în mare mentalitatilor transmise din generatie în generatie. „Somnul ratiunii, scrie el, naste, invariabil, monstri... Iubirea inchizitoriala fata de Eminescu are nenumarate victime, fiind privita ca o erezie. Una dintre ele o reprezinta Macedonski, care «a fost lapidat moral pentru o epigrama presupus anti eminesciana», iar alta victima e Anghel Demetriescu caruia, dupa cum afirma criticul Alexandru Dobrescu, i s-a rostit «condamnarea la moarte» pentru crima de lèse... Eminescu.” Au mai existat, desigur, si multi altii. Lista e lunga. Fiecare epoca având detractorii sai, inclusiv epoca noastra. Una dintre concluziile la care ajunge Alexandru Dobrescu suna astfel: „Punerea sub semnul întrebarii a valorilor constituie în culturile mature o operatiune normala... Modul în care o valoare institutionalizata suporta contestatiile contemporanilor si urmasilor masoara, de altfel, trainicia sa. Daca nu iese întarita dintr-o astfel de încercare, atunci, cu siguranta, nu merita locul de onoare în care fusese asezata”. Alexandru Dobrescu mai atrage atentia si asupra judecatilor nedrepte facute de Maiorescu. Olimpianul „Maiorescu, scrie el, din ratiuni de politica literara, dar si din pura aversiune personala, a comis injustitii enorme. Exemplele notorii sunt V.A. Urechia si Simion Barnutiu, ultimul condamnat fara drept de apel cu probe în buna parte inventate”. În ciuda repetatelor atacuri, unele oficializate, opera lui Eminescu a trecut proba focului. Criticile „detractorilor” nu i-au afectat statura, ci, dimpotriva, i-au întarit-o. Ultima proba a focului fiind campania sustinuta în urma cu mai bine de 14 ani de un numar dedicat în acestui fenomen în numarul 265 al revistei Dilema (27 februarie - 5 martie 1998). Desigur, ca reactiile din Dilema nu au pus punct polemicii în jurul operei lui Eminescu. Ele au continuat si continua si azi sa se manifeste sub diferite forme, stimulate printre altele, de noile tendinte ale poeziei noastre, dar si de încercarea de-a inversa valorile stabile ale literaturii noastre, una din aceste tendinte fiind urcarea pe un piedestal urias al operei lui Caragiale, altul, benefic, fiind recuperarea si punerea într-o mai justa lumina a personalitatii si operei lui Macedonski. O alta concluzie la care ajunge criticul merita si ea luata în atentie. „Privirea noastra asupra trecutului, departe de a fi una detasata, sufera de prizonierat. Chiar si dupa un secol si jumatate, avem tendinta de a-i tine cu orice pret partea lui Maiorescu si a-i pune la colt pe adversarii sai.” Polemicile trec, iar lucrurile se asaza, revenind la cursul lor initial. Avem parte aici de un adevarat cerc vicios. Traim într-o dilema din care nu putem iesi. În acest sens, probabil ca ar trebui privit si demersul facut de revista lui Andrei Plesu în urma cu multi, multi ani. Chiar daca polemica ramâne actuala, nici un fir de par din statura postuma a poetului nu pare sa se fi clintit. Ba dimpotriva, dincolo de tendintele de minimalizare a eminescianismului în favoarea caragialismului, Eminescu ramâne în ochii publicului, ba chiar si a „detractorilor” cel mai important scriitor român. Dupa acest preambul, sa trecem la subiect. Într-un interviu publicat într-un numar mai vechi al revistei FEED-BACK, poetul si editorul Calin Vlasie a facut câteva afirmatii ce au avut darul de-a bulversa lumea literara ieseana, stârnind replici pe masura. Îmi cer permisiunea de a comenta câteva dintre ele, nu însa înainte de a face unele precizari necesare întelegerii textului în cauza. Interviul „acordat” de Calin Vlasie a avut la data publicarii o vechime de doi ani. Discutiile au pornit, desigur, de la celebrul numar al Dilemei, în care Eminescu a fost atacat de mai multi scriitori apartinând generatiei 80 si 90, printre ei numarându-se T. O. Bobe si Mircea Cartarescu. Aflat la o cafenea din Botosani, Calin Vlasie si-a exprimat câteva opinii, pe care poetul Daniel le-a consemnat pe o foaie de hârtie si a bagat-o în buzunar. La doi ani dupa acest eveniment, autorul Documentelor haosului s-a gândit sa le publice în revista pe care tocmai o înfiintase. Dar sa-i ascultam: Daniel Corbu: „Dragul meu Calin Vlasie, dupa 1990 opera lui Mihai Eminescu, cel numit de Constantin Noica prin anii '70 omul deplin al culturii românesti, a început sa fie receptata altfel de catre generatiile mai noi. Sa fie vorba de un amurg al mitului Eminescu?” Calin Vlasie: „Sa fim clari de la început! Eminescu e un romantic înghetat în propria lui formula. El nu a format nici o directie în poezie. A format doar modelul ideal al unei culturi anistorice. Din punct de vedere al modernitatii, Eminescu n-a avut nici un fel de intuitie si simt politic...” Ca Eminescu e un romantic înghetat în propria-i formula, nu e nimic grav. În fond, fiecare poet devine prizonierul propriei viziuni lirice. Eminescu nu face nici el exceptie de la aceasta regula. Problema este însa ca Eminescu nu e doar un romantic. El depaseste romantismul. El si-a impus propria formula, pe care a perfectionat-o, nelasând nici o portita de scapare pentru cei care s-ar fi încumetat s-o ia pe urmele lui. Calin Vlasie însa vine si cu un alt repros. E vorba de un „model ideal al unei culturi anistorice”... Într-adevar, în perioada aparitiei lui Eminescu, în poezia moderna europeana s-au produs mutatii radicale. Sa ne gândim ca el a fost contemporan cu Rimbaud, cu Lautréamont. Prin urmare, reprosul cu modelul anistoric (anacronic) nu e departe de adevar. Urmatoarea afirmatie suna însasi mai drastic: „El este primul scriitor care face compromisuri politice gretoase. Este primul antisemit, primul antiliberal...” Desigur directorul Editurii Paralela 45 ar fi putut gasit expresii mult mai adecvate ca sa-si exprime parerile sale despre opera lui Eminescu. Sau sa-si arate nemultumirea fata de o anumita latura a creatiei eminesciene. Autorul Documentelor haosului (vorbesc de Daniel Corbu) a avut grija sa-si nuanteze întrebarile, dându-i posibilitatea lui Calin Vlasie sa explice reticenta sa: „De ce spui asta?” Sau: „Cum argumentezi, draga Calin Vlasie, conservatorismul poetului Eminescu?” La întrebarea pusa de Daniel Corbu, Calin Vlasie a gasit, totusi, un raspuns radical: „Eminescu e o capcana uriasa pentru poporul român...” O capcana si o necunoscuta, adaugam noi. El e pe cât de anacronic, pe atât de modern în ideile sale. Unele dintre ele sunt poate mult mai socante decât cele ale „denigratorilor” sai moderni si postmoderni. Iata cum suna, de pilda, o scrisoare a tânarului Eminescu, redactata în anul 1874, adresata unei reviste germane: „Domnii mei, Doresc sa va fac o propunere pe care dumneavoastra o veti gasi poate lipsita de logica, dar care, din punct de vedere politic, face abstractie de orice doctrina si pare o utopie, desi nu e totusi utopie: anume aceea de a se da parintilor voie sa-si nimiceasca copii nou-nascuti. Numiti-o daca vreti o avortare a embrionilor sau altfel, dar totusi trebuie sa recunoasteti ca copilul conceput, deci si cel embrionar, este inconstient, iar a ucide ceva inconstient nu poate fi nici un pacat, asa cum nu-i pacat sa ucizi nici animalele si sa traiesti din carnea lor. Sa facem la fel si cu oamenii, caci omul e un animal si nimic altceva. Sa-i acordam dreptul pe care-l au animalele. În loc de carne de vitel sa mâncam carne de copil, la început poate în mod izolat, mai târziu s-ar recunoaste ca e mai buna decât carnea de vitel si ar fi, cu siguranta, foarte apreciata. Aceasta consumare a generatiilor viitoare (aici Eminescu atinge punctul culminant al «utopiei» sale!, n.n.), în care eu nu vad de loc o cruzime - din partea mea fie si uciderea si îngroparea lor - ar elibera omenirea de problemele sociale, adica de toate problemele grele. Cât priveste imaterialitatea gândirii, adica a ceea ce constituie pilonul si ideea fundamentala a oricarei filozofii, reflexiunea este o secretie, iar daca aceasta e spatiala si imateriala, atunci aceasta (reflexie) este spatiala si materiala - o alta semnificatie în genere nu are.” Îl putem oare condamna pe Eminescu? Nu-i asa ca poetul national român merge cu viziunea sa mai departe decât Nietzsche, aliniindu-se, într-un fel, noilor tendinte ale politicilor demografice actuale?! Îl mai putem, cum o face Calin Vlasie, considera un retrograd? Nichita Danilov este scriitor si publicist
