Sa încep cu un drum, caci, în definitiv, viata este un drum, o calatorie mirifica. Drumul pe care-l faceam în copilarie la bunici era pentru mine calatoria lui Magellan, a lui Marco Polo sau Columb despre care citeam cu nesat pe atunci. Mai cu seama ultima parte a drumului, în urcus, de la fântâna fara cumpana si pâna la poarta bunicilor mi-a ramas în suflet, un drum de poveste tainica dintr-o tinerete fara batrânete. Anume asupra acestui sfârsit al calatoriei vreau sa zabovesc în desfatarea aducerii aminte; sa ma las destramat în visare precum o picatura în plinul apei. Tin minte o bura usoara atunci, când urcam capatul drumului cu verisoarele de la Focsani, Mariana si Rodica. Urcam dealul, glumeam, eram atras de vorba Marianei (filologul din mine se cocea atunci), care vorbea munteneste, ca maica-sa, tanti Tincuta. Rodica însa era „fata tatei”, vorbea moldoveneste, ca taica-sau, nenea Jorjica, fratele cel mare al tatei. Era si mai blânda, mai calina, îmi placea mai mult. Când ajungeam la fântâna fara cumpana, numai cu colac de piatra, nu ne uitam în ea. În fântâna se înecase, copil fiind, Grigore, fratele tatei. Durerea pierderii atât de naprasnic a fratelui se pastrase în sufletul tatei si al fratilor si surorilor lui, erau noua de toti. Ceva-ceva din amintirea acestei dureri ni se transmisese si noua, nepotilor, asa cum simti câteodata locul unei vechi rani. De aceea nu ne uitam în fântâna care-l înghitise pe Grigore cel mic. Drumul urca apoi pieptis pe ultima parte. Râsetele noastre nestapânite (caci ce sa stapânesti la vârsta aceea? mai degraba ai stapâni o turma de iepuri) se opreau aici, în întunecimea misterioasa, caci drumul era acoperit de coroanele copacilor de pe marginile lui. Doar pe mijlocul drumului mai ramânea o fâsie de lumina. În sus, pe calea ramasa libera printre coroanele arborilor, cerul cu nori aluneca odata cu noi. Ne însotea larma pitigoilor, zvâcnind printre ramuri. Pe marginile drumului - gramezi de vreascuri putrede în loc de garduri. Din când în când în malurile de pe margini se cascau gropi galbene, rotunde, de unde femeile scobeau argila pentru facut „lut” de lipit casele si surile. Oh, aceste gropi urâte, cu guri galbene, hraparete! Vorbirea munteneasca a Marianei, care ma fermeca prin noutatea ei, si cea moldoveneasca a Rodicai încetau pe aceasta parte a drumului; urcam capatul drumului în tacere. Apoi se ivea pe partea dreapta gardul lung al lui nenea Grigore, fratele cel mic al tatei. Pentru pomenirea lui Grigore cel înecat urmatorul copil a primit acelasi nume - Grigore. Urmând gardul lung, ajungeam la portita bunicilor. Urcam pe cararea îngusta spre casa. Auzind vorbele si râsetele noastre, iesea bunica. Venea pasind repede, clatinat, dup-dup! cu bratele în sus si batându-si palmele: „Vai, Raducu!” Cu ochii zâmbind pe fata stafidita, mai spunea si alte vorbe, dar nu întelegeam nimic. Atunci îsi dadea seama dupa fetele noastre nedumerite si disparea în casa. Îsi punea „dintii”, placa dentara, si se întorcea, reîncepând sa vorbeasca. Acum întelegeam. Asa trebuie sa fi fost... Las amintirea acelui drum sa mi se scurga în suflet usooor, ca un sirop gros facut în casa - siropul dulce-amar al copilariei. Ca am facut acel drum cu Doina, sora-mea, cu Mariana sau Rodica, cu cealalta Rodica sau cu Adriana, cu Violeta ori Mitica sau cu Cornelia ori Geta, varul si multele mele verisoare - totuna. Pentru mine toate drumurile au ramas la fel. A fost o singura calatorie, unica, mai ceva ca aceea a lui Magellan, Marco Polo sau Columb. În primavara am fost iarasi pe acest drum. Unele lucruri sunt la fel: putregaiul gramezilor de vreascuri de pe margine, unde ramâneam ceasuri întregi sa ma uit la vacile Domnului, gropile galbene, gardul - altul, dar la fel. Pasaretul fulgerând printre ramuri asigura fondul sonor al primaverii de acum, ca si al copilariei. În locul colacului de piatra de altadata, fântâna are ghizduri de bârne si e spoita cu var. Exista chiar si cararea pe care urcam de la portita, iar bunica îmi iesea înainte ridicând bratele si batându-si palmele: „Vai, Raducu!” Acum locuieste aici Ramira, fiica Antonetei lui nenea Grigore. Cu ceva timp în urma, am trecut pe la Ramira si pe la sotul ei. Sunt oameni de treaba si primitori, mai ales ca aici, pe deal, rar când urca cineva pâna la ei. Însa acum, în drumul meu, n-am simtit nevoia sa trec pe la Ramira, unde a fost casa bunicilor. N-am simtit nevoia nici sa vad restul de livada care a mai ramas sau vechiul beci, unde bunelul, în zilele calduroase, îsi asternea pe primele trepte ale beciului si îsi facea aici „aniaza”. Altul este drumul meu. Desi ma mai amagesc câteodata cu lucrurile din vechiul drum, pastrez în suflet un alt drum, numai al meu, cel care s-a construit încet-încet de-a lungul anilor în sufletul meu. Drumul acesta a înghitit deja în gropile lui galbene de lut pe tata, pe nenea Grigore si pe toti fratii si surorile lor. A început deja sa înghita pe unele din verisoarele mele. Urc drumul care-mi pare acum mai anevoios. Dar drumul celalalt spre bunici e usor, cu primavara rasuflând din totii porii, înmiresmându-ma. E ca si cum o furtuna de vara s-a departat, dar rasunetul trasnetelor si suvoaiele de apa mai ramân în tine. Urc drumul acesta, care-mi pare acum atât de normal, de la locul lui, ca altadata în copilarie - vesnic. Si viata... oh, viata, se asterne nesfârsita, ca o poveste tainica dintr-o tinerete fara batrânete. Ce simplu e! Iar noi, cine stie de ce, dramatizam totul. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
