Autorul serialului continua argumentatia ideii formulate în titlu, marcând astfel aniversarea, în anul în curs, a celor 350 de ani de la tiparirea versiunii versificate a psalmilor biblici în limba româna. Înainte de a continua cred ca ar fi interesant pentru cititori sa primeasca in extenso textul de pe pagina de titlu, transcris din scrierea chirilica a vremii în (orto)grafia actuala, cu pastrarea stricta a particularitatilor de limba ale epocii si ale autorului: PSALTIREa svîntului proroc David, pre limba rumâneasca, cu zisa si cu toata cheltuiala prealuminatului întru Iisus Hristos Ioan Stefán Petra Voievoda, domnul Tarîi Moldovei, din Svintele Scripturi a Svintilor Parinti, dáscalilor Svintei Besearici, cu lunga osteneala în multi ai socotita si cercata prin svintele carti si de‑aciia pre versuri tocmita în cinci ai foarte cu osîrdie mare de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Tara Moldovei. S‑a dat la lumina cu ajutorul tiparului la Manastirea Uniev, în anul de la facerea lumii 7181 [= 1674]. Ultima propozitie este scrisa în limba slavona, limba întrebuintata (înca) de români în biserica, în acea vreme. Marele poet avea atunci în jur de 50 de ani si era de trei ani mitropolit al Moldovei, dupa ce fusese mai întâi monah la Probota, apoi episcop de Husi si episcop de Roman. Dosoftei, Psaltirea în versuri, Uniev, 1673, pagina de titlu Câteva cuvinte acum, mai generale, despre locul lui Dosoftei în istoria culturii românesti si despre contributia sa la ceea ce înseamna dinamica creatoare a limbii române în perspectiva istorica. Pentru climatul poliglot favorabil multiplelor interferente lingvistice în care s-a definitivat formarea vechii române literare pâna la sfârsitul secolului al XVII-lea, poate chiar pâna la jumatatea celui care va urma, al XVIII-lea, activitatea de traducator, de autor original si de editor al lui Dosoftei are valoarea unui adevarat model. Nu doar marturii directe, precum cea din cunoscutul portret facut marelui mitropolit de catre cronicarul Ion Neculce în letopisetul sau („Acest Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui, si era neam de mazîl, prè învatat, multe limbi stiè: elineaste, latineaste, sloveneaste si alta adînca carte si învatatura, deplin calugar si cucernic si blînd ca un miel. În tara noastra pe ceasta vreame nu este om ca acela.”), ci si vasta si variata sa opera scrisa în sine, ne pun în fata unui adevarat polihistor, adica a unui erudit cu o uluitoare disponibilitate creatoare în planul discursului teologic, al imaginarului poetic si al disponibilitatilor expresive ale limbii. Cunoscând si utilizând fluent si în egala masura greaca, slavona, latina si polona, pe care le învatase sistematic în adolescenta la Scoala Fratiei Ortodoxe din Lvov si le adâncise mai apoi prin studiul propriu permanent, Dosoftei include si limba româna într-un adevarat sistem de interferente lingvistice, extrem de propice transferului masiv de structuri conceptuale, frazeologice, sintactice si stilistice din limbile clasice catre o limba literara înca în formare, cum era limba româna. Abundenta notelor, comentariilor, gloselor cu continut filologic-exegetic, istoric sau lingvistic si a „tâlcurilor” teologice sau filosofice, alternarea pasajelor traduse sau compilate cu cele originale, trecerea de la un registru stilistic la altul, toate confera operelor românesti ale lui Dosoftei un aspect particular, inconfundabil. Exista, am putea spune, o „marca Dosoftei” inconfundabila. S-a presupus, în trecut, ca Dosoftei ar fi fost grec, ucrainean sau aromân si ca ar fi învatat limba româna mai târziu, de aceea, cum spunea un cunoscut istoric literar, Stefan Ciobanu, „limba scrierilor sale n-are cursivitatea si frumusetea limbii lui Varlaam sau a cronicarilor nostri”. Puscariu însusi, istoric literar si mare lingvist, era de parere ca Dosoftei „împrumuta foarte mult, alege cuvinte din limbile originalelor sale si [...] are un numar cam mare de latinisme”. Voi reveni, poate, ulterior, asupra acestor deficiente în receptarea specificului limbii lui Dosoftei. Ma multumesc în acest context sa mentionez ca profesorii mei ieseni, Alexandru Andriescu si N.A. Ursu, care s-au ocupat sistematic si îndelung de editarea si comentarea operelor lui Dosoftei, au stabilit ca, de fapt, dupa cum spune si Neculce însusi, era „neam de mazîl”, adica era român get-beget, de fapt un ardelean, ai carui parinti venisera, ca atât de multi alti ardeleni, peste munti, în Moldova. Atunci, cum s-ar explica aspectul „fortat” sau „nefiresc” al limbii sale, care atrage atentia multora si pe unii îi împiedica de la lectura? Raspunsul corect nu poate fi formulat, dupa parerea mea, decât luând în considerare ipoteza unei optiuni intentionate sau, cel putin, semiconstiente din partea lui Dosoftei, de a scrie altfel decât se vorbeste, de a diferentia limba scrisa de graiul popular, conform principiului clasic (actualizat si în epoca baroca, unde devine un adevarat principiu al creatiei artistice – si sa nu uitam ca Dosoftei a trait în aceasta epoca baroca, a apartinut acestui eon al barocului european), potrivit caruia este nevoie de o opozitie între stilul înalt (reclamat de caracterul sacral al textelor prelucrate) si cel umil, al limbii de toate zilele. Luând în seama acest principiu, fara îndoiala ca optiunea lui Dosoftei începe sa devina mai inteligibila. Numeroasele însemnari de pe manuscrisele sale, care sunt redactate în „limbajul curent”, necultivat, sa zicem, sau nu asa de elevat, ne atesta ca Dosoftei stapânea bine, chiar foarte bine, si vorbirea populara si ca el se autocenzura atunci când elabora texte literare, în marea lor majoritate cu continut crestin. Este deci vorba nu doar de scrierile sale în proza, ci si, cu atât mai mult, de Psaltirea în versuri. Interesant este, de asemenea, sa constatam ca glosele explicative, mai frecvente la Dosoftei decât la oricare din autorii literaturii române vechi, pot fi interpretate tot asa, ca un indiciu al constientizarii unui program de „înnobilare” intensiva a vocabularului si a sintaxei poetice în limba româna. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
