Pe 6 august ar fi trebuit sa sarbatorim aniversarea celor opt decenii de la nasterea unui poet urias. Un poet a carui poezie pare scrisa, dupa spusa memorabila a lui Emilian Galaicu-Paun, „cu flacara de la lampa de sudura”. Dar eu nu despre poezie as vrea sa vorbesc... La o masa prilejuita de sarbatoarea de Thanksgiving a anului 2005, Matei Calinescu mi-a prezentat o colega de la Universitatea Bloomington, Indiana, unde el daduse stralucire internationala studiilor de literatura comparata. Doamna, absolventa de Harvard, era sefa departamentului de Limbi Clasice, o specialista mondiala în latina. De la ea am aflat surprins ca cercetarile cele mai avansate aratau ca romanii diftongau fara probleme limba latina, astfel ca celebra expresie intrata în folclorul scolaresc se dovedea a fi eronata, caci „silva - silvae” nu ar fi trebuit nicidecum sa genereze „la toamna, tatae!”. Mi-au revenit în cap aceste lucruri amintindu-mi de Cezar Ivanescu, nu atât pentru ca chipul sau brazdat de cicatrici parea taiat în marmura din care era facut bustul lui Scipio Africanul, ci pentru ca mi-am imaginat râsul sau trufas, dizolvant si tunator, daca mi-ar fi trecut prin cap sa-l chem Don Caesar. În limba româna, Cezar suna mult mai taios, aulic si autoritar decât pronuntia Harvard a latinei, cea din care a iesit, desigur, inevitabil, cuvântul Kaiser. Don Cezar, readus în urbea noastra, la începutul anilor 90, de discipolul sau, Lucian Vasiliu, arhitectul crearii Muzeului Literaturii Române la Iasi, a marcat imediat istoria locului de care fusese atât de legat în tineretea sa universitara. Ca un dresor interstelar, prin doar simpla, magnetica sa prezenta, a adus linistea în triburile zumzaitoare ale poetilor locali sau care gravitau în jurul cenaclului de la Casa Pogor, consacrati sau nu, debutanti, aspiranti, megiesi studenti sau simpli degustatori de poezie. La fulminanta sa aparitie, orgoliile, polemicile, iritarile sau flateriile amuteau, aproape supranatural, pentru ca Cezar Ivanescu era mai mult decât un urias poet, cu o voce inconfundabila, cu o opera „ca o stânca” (vorba lui Gh. Grigurcu), cu o melodicitate profetica a versului si cu o tesatura spirituala a poemului de neegalat. Era, de fapt, ceva de schimnic care predica tunator în pustie în acea voce si nu e de mirare ca scriitorii de diverse obediente au venit, simbolic, sa-i sarute inelul papal nevazut. Eu nu scriu poezie si am urmarit oarecum fascinat cum oameni neasemenea, precum si voci taioase si polemice, personalitati accentuate, poeti stapâni pe universul propriu sau aspiranti la gloria poeziei se îmblânzeau subit în prezenta lui Don Cezar, ascultându-l fascinati. A fost la Iasi, în acei ani marcati de prezenta Cezarului, o sarbatoare unica a literaturii, a reflectiei filosofice, a arderii mistice, un carnaval al literaturii animat de muzeul cu acelasi nume, care ar merita a fi evocat mai apasat pentru istorie. Cu o opera de câteva zeci de titluri între care doua cicluri sunt borne de neocolit pe parcursul istoriei literaturii postbelice românesti - Rod (1968, 1975, 1977) si La Baaad (1979, 1996), Cezar Ivanescu ramâne, indiferent de simpatii, de adulatie sau controverse, de invidii si resentimente, una dintre marile figuri ale literaturii române, acolo, la tribuna, în primul rând. Un autor care înca nu si-a gasit biograful pe masura, care sa reconstruiasca, monografic si critic, chipul atât de polimorfic al unui om ce a spart tiparele obisnuitului, ale unui deschizator de drumuri, cu o voce personala, de neegalat, în orizontul atât de friabil si de larg al poeziei, salutat cu entuziasm la debut de Nicolae Manolescu si apreciat frenetic de celebrul director al legendarei Edituri Cartea Româneasca, scriitorul Marin Preda, atât de parcimonios cu laudele, care i-a publicat, cât a fost în viata, toate volumele. Ca neofit în critica literara si cititor nesistematic de poezie pot spune doar atât: când l-am ascultat declamându-si melodic versurile am fost instantaneu curentat de sentimentul ca aud pentru prima oara o incantatie arhaica, o simbioza între expresie literara, vibratie spirituala si încarcatura metafizica si mitologica asa cum probabil trebuie sa fi fost poiesis-ul în timpul lui Aristotel. În acele timpuri mitice în care arta, cântul si filosofia erau îngemanate. Voi lasa însa aceasta analiza profesionistilor... Cu o traire crestina aproape de incandescenta monahala, nascut fiind în ziua Schimbarii la Fata, Cezar Ivanescu era fascinat de gândire mistica, de gnoze si de tot ceea ce înseamna cunoastere ce sta, în echilibru, pe firul subtire dintre Fizica si Metafizica (inclusiv teoriile complexe ale contemporaneitatii, de unde o vie prietenie cu Basarab Nicolescu). A tradus, împreuna cu sotia lui, doamna Mary, din opera specializata a lui Mircea Eliade, fata de care a avut o imensa pretuire, iar acest vast orizont de lecturi se vede în densitatea versurilor sale. Totusi, cine a avut privilegiul sa-l cunoasca stie ca Don Cezar, asemenea stramosului sau Don Quijote, avea o formidabila energie interioara care-l facea sa arda pentru tot felul de cauze spirituale sau mundane si care îi alimenta o latura neiertatoare si razboinica, în ciuda firii sale calde ca un „lotus cu o mie de lumini”. Acest spirit nestapânit, duduitor, ca un cazan sub presiune, plin de pathos, i-a adus, desigur, si o multime de deservicii. Caci, de la bun început, reactia naravasa la capastrul ideologic i-a creat probleme. Urmarit de Securitate de pe bancile liceului, „Ivanov” (cum era numele lui de „obiectiv”) are câteva mii de pagini de „urmarire informativa” la CNSAS (pâna în anul 1987) si, desigur, la S.R.I. (pâna la moarte). Într-un volum de o mare rigurozitatei, Ioana Diaconescu prezinta si analizeaza piesele importante din aceste dosare care pot fi consultate la CNSAS. E o lectura revelatoare care pune în oglinda infamanta turnatorieii a lui Mircea Dinescu, fostul coleg invidios de la revista „Luceafarul”, (care l-a facut „securist” în presa de scandal, grabindu-i astfel moartea, pe baza unei hârtii din anul 1961, când era student în anul al doilea la Filologia ieseana), cu realitatea aratata de dosare: Cezar Ivanescu a fost o victima a represiunii ceausiste! Cercetarea Ioanei Diaconescu este extrem de instructiva pentru a întelege liniile de urmarire si actiune pe care le construia Securitatea în rândul scriitorilor (autoarea are, în oglinda, si o carte despre dosarul de urmarire informativa a poetului Mihai Ursachi!), dar si pentru a întelege cum acea lume era dominata de turnatorie din invidie, de ticalosie si lasitate. Privind retrospectiv, putem spune ca energia reactionara a poetului, câteodata chiar contondenta, ramâne exemplara într-un timp al colaborationismului si al nimicniciei, în care scriitorimea se gudura schelalaind pentru a ciuguli graunte din mâna puterii (ma rog, unii ajunsesera cu datorii la Fondul Literar de 200.000 de lei, deci nu mai erau chiar firimituri) si care s-a iluzionat ca tacând complice face astfel „rezistenta prin cultura”. Verbul intransigent si cuvântul sermonizator de la balconul locuintei sale i-au adus si capul crapat de minerii lui Iliescu, condusi de securistii lui Voican-Voiculescu (în timp ce Dinescu facea misto de Piata Universitatii în foaia umoristica pe care o va închina imediat escrocului Sorin Ovidiu Vântu). Pentru noi însa, din Don Cezar (ca, va spuneam, nu pot sa-i spun Caesar!) ramâne efigia sa sapata în granitul neuitarii, versul lui unic si virilitatea magnetica ce mai provoaca înca oftaturi. i Diaconescu, Ioana - Poezia ca act de insurgenta. Cezar Ivanescu în arhivele Securitatii, Iasi:Junimea, 2017, 291 p. ii Care era nu numai mincinoasa, întrucât nu spunea ca ofiterul recrutor din facultate renuntase la el din cauza ca sursa „Damaschin Stefan” (numele de cod atribuit lui Cezar Ivanescu) deconspirase imediat fata de prieteni intruziunea Securitatii în viata lui, dar era si ilegala caci, în calitatea sa privilegiata de demnitar la CNSAS, „micul Rimbaud de Slobozia” nu avea voie sa faca publice documente disparate din dosare. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
