Nu intentionez sa fac o cronica a zilelor de razboi ale tatei. Nici nu stiu prea multe. Mie nici nu-mi vorbea defel despre razboiul lui. Acum, la atâtia ani de la moartea lui, as zice ca nici nu voia, era dezinteresat de asta - sa umple capul copiilor cu pacostea razboiului. Si, cum spune Olga Tokarczuk într-un roman: „Pentru lucrurile cu adevarat importante oricum nu exista cuvintele necesare”. Cam asa trebuie sa fi simtit si tata. Era indiferent la critica lumii, la judecarea, eventual, condamnarea mai-marilor lumii, de pilda, care declanseaza razboaiele. Nu se simtea niciodata nedreptatit de viata. În simplicitatea si sinceritatea tonului lui nu osândea niciodata pe nimeni. Nu se revolta niciodata, nici macar în zeflemea. Rar totusi trebuie sa fi simtit nevoia sa vorbeasca totusi de razboi, dar nu mamei sau noua, copiilor. Când i se umplea sufletul ca în retorte nestiute cu povestile de altadata, iesea la poarta si astepta sa vada cine trece pe drum. Alegea. Astepta-astepta, se chitea-se chitea, raspunde la saluturi si contempla - o placere morometiana a contemplatiei. - Mai, Petruta, ia vina încoace! îi facea unuia semn cu mâna. - Nu, badie Janica, ca am treaba, zicea acela cu jumatate de gura: parca ar fi plecat, parca ar fi ramas. - Hai-hai oleaca. Lasa treburile pe alta data. Ca n-au intrat zilele în sac. Si Petruta, sau Vasile sau Benone, pe care îl nimerea cu sufletul tata, se oprea. Cam banuia el despre ce-i vorba. Se înfundau „în dos”, unde era o magazie. Acolo tinea tata butoaiele cu vin. Stateau cu câte un pahar de vin în mâna si povesteau: cum a uitat tata niste lazi de munitie la cota nu stiu care din Tatra si ofiterul i-a ordonat dupa aceea sa le aduca în pasul piticului; cum în Cehia erau oameni gospodari, iar în Slovacia mai putin, ca pe la noi, si cum a întâlnit români pe acolo, gospodari de frunte, vorbeau româneste, stricat, dar vorbeau; cum tiganul Cerbu, servantul lui de tun, s-a dat în dragoste cu o tiganca unguroaica, când au trecut prin Ungaria. Cerbu asta - asa îi era porecla, avea niste buze împletite, ca de cerb - revenea des în povestile lui tata. Nu stiu cât erau adevarate si cât inventate, dar Cerbu era un adevarat personaj. Unul de Hollywood. Ca si avea o dantura alba, perfecta, de vedeta de Hollywood. Si-n Ungaria, cum ziceam, s-a îngurluit cu tiganca asta unguroaica. Tinea unguroaica la el de mama-mama si nu voia sa-l lase cu nici un chip. Când au plecat mai departe spre Austria, unguroaica a lasat toate si se tinea dupa Cerbu. Au trebuit sa traga cu armele si s-o sperie, ca s-o întoarca din drum. Cerbu era mare figura! Când s-a întors din razboi, a umblat cu mai multe muieri, desi el era însurat cu una uscata si slaba ca un târ, dar cu burta mare de ziceai ca-i vesnic gravida. Lumea îi zicea Oarba, fiindca avea niste ochelari cu dioptrii cât fundul de sticla, dar nu orice sticla, ci din alea de sampanie. Nu stiu ce mai zarea prin fundurile alea de sticla, în orice caz pe Cerbu nu-l zarea, fiindca asta si prin anii '70, om batrân de-acuma, a lasat-o pe Oarba si a început sa se traga în barci cu una tânara, de vreo treizeci de ani. Si-au facut un bordei pe deal si traiau acolo ca doi yoghini ai Capcanei Karmice, cum zice Sadhguru. Cerbu si Julieta le zicea lumea în zeflemea, pe ea o chema Jana. Au venit baietii lui Cerbu la el si i-au spus: - Hai, tata, acasa, ca ne faci de rusine. Tigani-tigani, dar nici chiar asa! Lasa curva si betiva dracului. Ca, am uitat sa spun, Jana mai era si betiva. Pentru un toi de rachiu îsi ridica fusta si-si arata pasarica la toti tingaii din piata, care râdeau de se prapadeau. Ca umbla nauca prin piata, îi dadeau taranii câte-o para, câte-un pumn de cirese si o stropeau cu apa când o vedeau cu burta aia mare. Ziceau ca e gravida, iar înainte era obiceiul sa stropesti gravidele când le întâlneai, ca asta însemna spor si belsug. Ca si Jana, ca si Oarba, aveau burta mare. Se vede treaba ca lui Cerbu, din cine stie ce motiv neexplicat nici macar de Freud, îi placeau femeile cu burta mare. În orice caz, dracului, ce cititi acum e o proza - de aia au aparut brusc, din neatentia prozatorului sau din cine stie ce hachite ale lui, doua femei cu burta mare. Si uite asa, „în dos”, cu povesti din astea o tinea tata pâna în adânc de noapte. Cu megiesii lui sau cu consatenii adunati de pe drum. Cu câte un pahar de vin uitat în mâna, rezemati de vreo balerca sau de teasc. Tata le dadea câte o cioarsa de cutit în mâna si ei taiau câte o bucatica din suncile agatate cu sfoara sau cu câte o bucata de sârma si le mâncau ca aperitiv, fara sa stie ce înseamna aperitiv (în treacat fie spus, nici eu nu stiu exact ce înseamna). Iar eu cascam ochii mari la tata si ma gândeam ca asa, cu paharul în mâna si bondita în spate, cu ochii duiosi si rotunzi, tata ar putea fi Sfântul Serafim din Sarov. Ca aveam o icoana cu sfântul asta acasa. Si caneaua, neînchisa bine, picura: pic-pic! pic-pic! pic-pic! Iar afara picura tacerea toamnei. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
