Pentru ca 2022 se apropie de final, sa ne întoarcem gândul la profesorul, istoricul si publicistul George Pascu, de la a carui disparitie se vor împlini la 16 noiembrie 26 de ani. Numele, vocea lui George Pascu mi-au devenit familiare mai întâi din emisiunile radiofonice. Titlurile emisiunilor sale de educatie muzicala nu au fost indexate într-un dictionar al muzicienilor români, însa ar trebui, pentru ca au fost realizate cu competenta istoricului de vocatie, cunoasterea detaliata a genurilor, formelor si tehnicilor limbajului componistic, echilibrul si atractivitatea expunerii. De aceea a si fost George Pascu atât de des solicitat pentru realizarea unor cicluri de emisiuni educative. De altfel, talentul sau de a se adresa publicului larg s-a manifestat ani la rând când a prefatat concertele filarmonicilor din Iasi, Botosani, Bacau, în cele patru decenii cât a condus clubul „Prietenii muzicii” de la Palatul Culturii din Iasi, în cronicile scrise pentru ziare si reviste. Precizez imediat ca expozeul sau era întotdeauna substantial în idei, informatii, precis organizat, presarat cu amanunte colorate din viata muzicienilor evocati - ceea ce mentinea atentia neîntrerupta a publicului. Desi ascultam multa muzica acasa, la radio, pe discuri, în sala de concert a Filarmonicii sau la spectacolele de opera, cu toate ca ziua si ora la care erau programate mereu auditiile comentate de la Palatul Culturii, sâmbata la ora 16:00, se dovedeau destul de incomode, am urcat de multe ori scarile somptuoase pentru a-l asculta nemijlocit pe George Pascu. Un domn în toate. De la înfatisare, pâna la cuvinte si comportament. Întotdeauna îmbracat în costum, rostindu-si discursul cu fluenta si gust pentru metafora, accentuând prin ridicarea usoara a vocii o idee, un moment istoric important, un nume, o concluzie. Caracterul stiintific, frumusetea rostirii au fost cultivate prin vocatiile fundamentale: studiul, lectura pasionata, la care s-au adaugat anii multi de profesorat. Sigur ca lui George Pascu i-a placut sa vorbeasca publicului, dar s-a ferit întotdeauna de împrejurarile în care informatiile insuficiente, calitatea mediocra a opus-urilor si a interpretarilor, climatul uman îndoielnic al unor muzicieni i-ar fi alimentat disconfortul. Cu imaginea stabila a publicistului arhicunoscut, a profesorului sobru pe care îl ascultam saptamâna de saptamâna în anii de studentie, am sunat într-o dupa-amiaza la usa apartamentului sau. La finalul unui curs, am avut curajul sa-l întreb daca a citit romanul lui Hermann Hesse Jocul cu margele de sticla. Mi-a raspuns negativ si m-a invitat sa i-l aduc acasa. Dupa ce mi-a deschis usa camerei de lucru, m-a rugat sa ma asez pe un fotoliu si a disparut. Primele cinci minute de singuratate mi-au fost suficiente sa admir biblioteca imensa, tablourile, discoteca, însa urmatoarele cinci mi-au trezit nedumerirea: de ce nu aparea domnul profesor? Abia asteptam sa înceapa momentul privilegiat în care mi se adresa doar mie. Nici nu îndrazneam sa ma ridic din fotoliu ca sa iau o carte dintr-un raft si sa o frunzaresc. Bine am facut pentru ca, dupa acele zece minute neobisnuite, usa s-a deschis încet, si domnul profesor a pasit atent spre masuta de lânga biroul sau, ducând grijuliu tava pe care fusesera aranjate prajitura, lingurita, paharul cu apa si cescuta cu cafea. Sa fi spus ca nu obisnuiam sa beau cafea? Ar fi fost din partea-mi o totala necuviinta. Dupa câteva întrebari de rutina, cât a urmat la rând prajitura pe care am fost îndemnat de doua ori sa o gust, Profesorul a intrat lin în subiectul întâlnirii. Si-a marturisit admiratia pentru romanul lui Hesse - o imagine clara a foiletonismului ce cuprinsese societatea vest-europeana în perioada intebelica a secolului XX, un poem închinat relatiei profunde maestru-discipol. Scriitura clasica, frumusetea interioara a textului semnat de Hesse, deznodamântul tragic l-au impresionat, cu siguranta, pe Profesorul Pascu, om de un echilibru si o stapânire de sine care i-au îndrumat din nou expunerea opiniei suprem-admirative în cuvinte putine, masurate, dar semnificative. De neuitat a ramas momentul dinaintea plecarii mele din neuitata camera de lucru a Profesorului, moment în care am primit invitatia de a-i solicita oricând orice carte ma interesa. Au mai fost întâlniri prefatate ritualic de cafeaua, prajitura si paharul cu apa. Imediat dupa absolvirea Conservatorului, am primit sfatul pretios: „Veti lua postul de profesor, undeva, într-un sat” (asa a fost, la repartitie, orasele erau atunci închise!), „va trebui sa participati la festivalul Cântarea României, si daca va fi multumit, poate ca primarul o sa va laude (domnul Profesor Pascu s-a adresat întotdeauna studentilor cu „dumneavoastra”!), dar nu uitati ca va trebui sa studiati în continuare, sa cititi, sa ascultati muzica, sa va dezvoltati.” Cum sa uiti un asemenea sfat? Cu mare placere am revenit peste ani în fabuloasa camera de lucru însotit de echipa televiziunii pentru a-i înregistra cuvântul introductiv la serialul documentar despre istoria Operei din Iasi. Cu siguranta, vocatia de Profesor a fixat si punctul final al vietii. Invitat de fostii studenti la o întâlnire aniversara, domnul Pascu s-a stins în drum spre noi. Daca ar fi sa-i reprosam ceva, ma gândesc la timpul mistuit cu orele de curs, mai ales cu activitatea publicistica, în care au fost jertfite cartile multe pe care le-ar fi putut scrie despre istoria muzicii, despre istoria muzicii iesene. De lauda ramân initiativele profesoarei Melania Botocan, fostul discipol de la Conservatorul iesean, care l-a ajutat, când vederea aproape l-a parasit, sa definitiveze volumele Popasuri în istoria muzicii (1995), Cai spre marea muzica, Hronicul muzicii iesene (1997), Carte de istoria muzicii (2003), Viata muzicala interbelica (2007). Miercuri 16 noiembrie voi ordona câteva idei despre volumul de convorbiri cu Mihail Cozmei si Dora Maria David. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
