Vocatia programatica a ideologului se diversifica semiotic prin caracterul practic al experimentului propus în Walden. Or, tocmai trasaturile intelectuale si emotionale din experienta transcendentalista a lui Thoreau se deslusesc, cu câteva decenii înaintea teoreticienilor americani, în personalitatea scriitoarei britanice Jane Austen care, asa cum am vazut, îsi organizase, înca din 1809-1813, la Chawton, un spatiu locativ de tip „transcendentalist” avant la lettre. Primele instincte sunt legate de „caldura vitala”, fara de care existenta terestra ar fi compromisa (hrana, adapostul, îmbracamintea si caldura). Celelalte sunt „excesul” celor dintâi, transformarea lor în placere, automatism si scop în sine. Individul modern preschimba „caldura vitala” într-un obiectiv al vietii sale, uitând ceea ce ea ar trebui sa fie - instrumentul supravietuirii. Civilizatia tradeaza lacomie pentru tot ce este legat de corporalitate, alimentând instinctele persoanei în exces. „Hrana” îsi pierde continutul de factor al vietii, ajungând „gastronomie”, „adapostul” se metamorfozeaza în „arhitectura”, „îmbracamintea” în „moda”, iar „caldura” în „consum”. Omul însusi devine un mecanism al risipei, o masina a „producerii” si „utilizarii” de bunuri materiale, pierzându-si functia spirituala. Intelectul sau nu mai este autonom, ci dependent, pervertit, subaltern (statului). Constientizarea acestei „coruperi” si sesizarea „devierii” existentei de la traiectoria ei primordiala genereaza, în mod normal, necesitatea transcenderii. Simbioza cu Natura (comparata chiar cu o consubstantializare) asigura participarea la fenomenalitatea universala: „Am plecat sa locuiesc în padure, întrucât am vrut sa fiu martorul faptelor esentiale ale vietii /./app/, pentru ca - atunci când voi muri - sa nu descopar ca, de fapt, nu am trait”. Unul dintre capitolele cele mai importante ale cartii este The Ponds/ Lacul. Lacul Walden pare sa cuprinda, metaforic, esenta întregii Naturi, legându-se de epocile arhetipale ale Universului, având simultan doua „istorii” diferite, dar, în ciuda aparentelor, complementare. Este vorba despre reprezentarea sa mitologica (fictiunea) si, concomitent, de cea documentara (realitatea). Prima relateaza un eveniment catastrofal, care a ucis o întreaga comunitate indiana, cu exceptia unei batrâne squaw. Ea supravietuieste, asemenea lui Ishmael în Moby Dick, si, ulterior, va da numele sau - „Walden” - lacului format în urma teribilei alunecari de teren. Cea de-a doua versiune este povestea unui pionier-american care ar fi facut o fântâna - largita apoi pâna la dimensiunile unui lac. Ipostazele istoriei nu se opun, ci completeaza acelasi tot arhetipal. Numai unitatea Non-Eului poate îngloba contradictiile. Cunoasterea descrie asadar un proces interior, prilejuit de accesul individului la esentele lumii naturale. Contemplându-le, el realizeaza ca „Natura nu are întrebari…”, ci ofera numai „raspunsuri”. Arhetipul se poate revela perceptiilor (înca pervertite) în forma simetriilor perfecte din univers: „Paradisul se afla sub picioarele noastre, tot asa cum el este si în mâinile noastre”. Autoscopia e de aceea substanta cunoasterii. Autorul spune, ironic, ca „nu trebuie sa calatoresti în jurul lumii si sa numeri pisici în Zanzibar” pentru a descoperi prototipul existentei. Introspectia constituie un experiment analitic suficient, având în vedere ca arhetipul traieste, disimulat, în adâncurile fiintei individuale si nu neaparat în zbaterile sterile ale alteritatii. Putem observa ca transcendentalismul empiric al lui Thoreau nuanteaza ideologia emersoniana, proiectâînd-o, dintr-un context ipotetic, în unul real. Vocatia programatica a ideologului se diversifica semiotic prin caracterul practic al experimentului propus în Walden. Or, tocmai trasaturile intelectuale si emotionale din experienta transcendentalista a lui Thoreau se deslusesc, cu câteva decenii înaintea teoreticienilor americani, în personalitatea scriitoarei britanice Jane Austen care, asa cum am vazut, îsi organizase, înca din 1809-1813, la Chawton, un spatiu locativ de tip „transcendentalist” avant la lettre. Era convinsa asadar ca, pentru cunoasterea lumii, nu trebuia „sa mearga sa numere pisici în Zanzibar”! Desigur, ar fi absurd totodata sa credem ca simpla optiune pentru o viata izolata si austera ar constitui un argument plauzibil pentru articularea, în biografia prozatoarei, a unui transcendentalism „protocronic”. Ipoteza mea de lucru însa e ceva mai complexa: existenta esentializata, elementara, rudimentara chiar, reprezenta, pentru Austen, expresia viziunii organice asupra lumii, reflectate si în opera sa. Absenta unei „laturi” explicite, a „poeticii”, cum am spune astazi, din scrisul prozatoarei, poate ridica gradul de dificultate al unei eventuale demonstratii, dar, în zona estetica, implicita, a romanelor ei, confirmarea ideii se afla dincolo de orice dubiu. (Va urma) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
