Destinul nu-i viata, nu se mosteneste si nici nu-i molipsitor. Prin el suntem, iar când plecam din lume îl luam cu noi si ne ducem cu el. Dar nimic nu se face în afara lui. Pasii sai nu lasa urme, dar se cunoaste locul unde s-a oprit: acolo este un mormânt. Numai el ne singularizeaza si ne da sensul propriei noastre prezente. Dincolo de el nu este nimic, dar dincoace – e tot! Însa oamenii, în imensa lor majoritate, nu au destin; sunt asemenea animalelor. Nu toate gropile sunt morminte, dupa cum nu toti înmormântatii sunt înmormântati. Deosebirea dintre groapa si mormânt este ca între „a pieri” si „a muri”. „A se savârsi”, „a se pristavi” etc. se mai spune despre omul care a murit; „a pierit” se întrebuinteaza numai în sens peiorativ, „insultator” sau când este vorba de animale. De altfel, Moartea ca substantiv propriu nu se aplica decât categoriei omenesti, fiindca pieirea are un cu totul alt sens si nu se scrie niciodata cu majuscula. Deci numai omul se crede vrednic de privilegiul „Mortii”?! Fiindca se banuieste ca omul este singurul care are constiinta mortii. Ca si cum elefantii, bunaoara, n-ar avea-o. Ba o au si înca foarte pregnant – dovada este cimitirul elefantilor. Este cunoscuta panica animalului în fata disparitiei iminente. Ati privit nesfârsita jale din ochii înlacrimati ai unui catel în timpul agoniei? Descartes spunea ca animalul n-are suflet, iar lumea înca mai crede ca nu este vrednic de privilegiul de „a muri” si al mortii. Dainuiesc aici ramasitele unei vechi mentalitati preistorice. Omul s-a refugiat mereu în anumite prejudecati pentru a-si apara titlul de „rege al Creatiei”. Dar trebuie gonit de pretutindeni si redus la proportiile sale juste. Nu putem fi mai mult decât suntem. În nici un caz în dauna animalelor. Si animalele mor, dupa cum exista oameni, ba înca multi, care nu sunt vrednici decât numai de pieire. Animalele însa nu au destin. Din mijlocul lor nu se poate naste nici Oedip, nici Oreste, nici Shakespeare, nici Eminescu. Aceasta este deosebirea fundamentala si singura între om si animal. Cam atâta pot judeca eu cu mintea mea! Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
