Socot ca adevarata mea învatatoare a fost Domnisoara Olguta. Am avut-o învatatoare în clasele III-IV. În clasele I-II învatatoare mi-a (ne-a) fost doamna O., o buzoianca, ca si popa Stefanescu al satului, caruia oamenii îi spuneau Sterpelescu, din motive pe care lesne vi le puteti închipui: anapoda mai umbla dupa bani si dupa colaci! Îl si înteleg oarecum: în afara de nevasta, avea de hranit si o amanta. Doamna O. era amanta popii. Asta dupa ce mai trecuse si prin alte paturi. Si stiti vorba: Din coada de câine nu poti face sita. La fel, din curva nu poti face decât cel mult un curvete. E drept, preoteasa tuna de proasta, în afara ca era urâta cu draci. Nu ca-l scuz pe popa, dar... însa totusi, cum zicea o colega de clasa în liceu. Era si certareata preoteasa, se certa din nimic cu toti vecinii, ca se rusina pâna si popa. Desigur, am aflat toate acestea mult mai târziu. Sotul doamnei O. era de fel din Holboca, tot învatator, se cunoscusera la liceul pedagogic. Era un om retras, pasionat de trandafirii din fata scolii pe care-i taia toamna si-i îngropa cu ajutorul baietilor de clasa a VIII-a. Tin minte ca grozav se supara când acestia faceau treaba de mântuiala. Trandafirii aceia erau viata lui! Îi tineau loc de nevasta, de frumusete sufleteasca, de ideal... Pe scurt, îi mântuiau sufletul. Nu o tin minte la figura pe doamna învatatoare O., desi ea m-a învatat alfabetul si ar trebui sa-i fiu recunoscator. Stiu doar ca mama nu o prea înghitea din motivul pe care vi l-am expus mai sus. Iar eu, tot ce se poate, simteam repulsia mamei si o urmam pe ea - inconstient nu o suportam nici eu pe doamna O. Mama mi-a spus mai târziu, când eram matur deja, ca doamna O. nu se prea omora cu noi, elevii. Spunea repejor munteneste: „Copii, desenati o ghisca” si disparea din clasa. Bineînteles, noi desenam „ghisca” respectiva cum ne pricepeam, de multe ori iesea un fel de camila bactriana, adica din aia cu doua cocoase, un porc zburator sau un fel de croncobaur a la Dali. Râdeam ca prostii noi însine de dracariile pe care le desenam Dar si multe obraznicii faceam, de se ridica colbul în clasa pâna în tavan. Sa nu va închipuiti ca eram cuminti pe vremea aceea. Acritii care sustin asta astazi mint sau, în cel mai bun caz, sunt în eroare. Nu, copiii sunt copii întotdeauna si peste tot - obraznici, în orice caz galagiosi, cu „niscorici”. Mai ales noi - niste taranusi semisalbatici si neciopliti. Iar pe tata, tin minte, chiar îl bucura obraznicia mea. Îi amintea de buna seama de copilaria lui. Exceptiile întareau regula. Vorbesc de copiii neobraznici. Drept sa va spun, nici mie nici nu-mi plac copiii prea cuminti. Sunt cam navlegi, nu stiu cum sa va zic: îmi miros a naftalina, a dunga impecabila la pantaloni si a ulei de candela. Domnul si doamna O. locuiau la scoala, la etaj. Pe vremea lui Carol al II-lea se luase hotarârea ca la fiecare scoala construita sa se faca si locuinta pentru învatatori - numai astfel se puteau „îmbastina” învatatorii în satul respectiv. Prin anii 70 s-au mai adaugat scolii înca doua sali de clasa, tinând seama de numarul în crestere al copiilor din sat. Actualul primar a darâmat scoala carlista si a facut în loc o hâda sala de sport, ca o muiere cracanata, mare si parturienta. Asta desi ar fi avut loc s-o faca lânga scoala, una mai mica si mai modesta. Se vede ca nu stie vorba stramosilor nostri latini: Non multa, sed multum. Sau, vazând hardughia asta de sala, sa-i spun pe româneste domnului primar: Decât mult si prost, mai bine putin si bine. Dar sa lasam! Cum spuneam, adevarata mea învatatoare a fost Domnisoara Olguta. Era din sat de la noi, dar mai întâi a lucrat într-o scolita pe undeva pe la Ungheni. Acolo zice lumea ca ar fi avut o aventura cu un ofiter de graniceri, care, magarul, a parasit-o dupa aceea. Va fi suferit mult Domnisoara Olguta. În orice caz, s-a lecuit. Nu s-a mai maritat dupa aceea si, cum spune Goga în „Dascalita”, „pe buza ei n-a tremurat ispita”. Punea multa pasiune Domnisoara Olguta. În afara ca era o femeie tare delicata, era foarte dedicata muncii ei si pentru asta îi voi multumi toata viata. Nu de teama directorului muncea cu noi pe brânci sau a nu stiu carei inspectii. Asa era ea - muncitoare si având constiinta ca face ceva bun în viata - pregateste niste omuleti pentru a fi oameni adevarati în viitor. Dar, în rest, traia singura si se simtea asta. Tin minte ca a fost o data la noi si a stat la o cafea de vorba cu mama ore întregi. Mama dupa aceea: „Se vede ca e singura, saracuta!” Tot singura si nestiuta a murit, fara sa fie constienta ca rolul ei în lume nu a fost de ici-colea. Îmi amintesc cum de la o vreme, eram, dragalita Doamne, student de-acuma, apoi profesor, îmi vorbea cu „dumneavoastra”, desi îi fusesem elev. Era înduiosator de modesta. Cam asta a fost despre Domnisoara Olguta. Cine vrea sa scrie mai bine despre ea - s-o faca. Merita. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
