Singurul lucru comun între el si actualul locatar al fostului sau atelier este înaltimea. Amândoi sunt înalti. Caloian ceva mai înalt decât Val Gheorghiu. Caloian cultiva spontaneitatea si în dialog, si în modul de-a gândi pictura, spre deosebire de Val Gheorghiu care îsi calcula fiecare pas si fiecare gest. Dând o raita prin atelierele pictorilor ieseni si nu numai ieseni, mi-am îmbogatit spirtul si mi-am largit crezul artistic. Atelierul pentru un artist plastic e loc deopotriva sacru, dar si profan, în care are loc pe un rug, nu întotdeauna aprins, jertfa arderii de sine. Dar am gasit si talciocul, caci fiecare dintre ei, pe lânga statuete si tablouri, a adunat, de pe unde a putut, lucruri vechi, tot felul de fiare de calcat, trompete, arcuri, tevi, gramofoane, orologii, sticle afumate, eprubete cu fetusi, jobene, palarii, manusi, dar si pantofi scâlciati cu si fara sireturi. Într-un cuvânt, am gasit înlauntrul spatiului lor intim acele lucruri de care se înconjoara un artist ca sa-si potenteze propria creatie. Am preferat, stabilind haotic aceste întâlniri, sa merg fie pe jos, fie sa apelez la bicicleta. Uneori mânat de ispita, am picat neanuntat: pur si simplu trecând pe Lapusneanu sau pe lânga imobilul de pe Armeana, nu m-am putut abtine sa nu le fac o vizita intempestiva. De fiecare data am fost primit cu caldura, chiar daca artistii în atelierele carora am dat buzna se aflau în exercitiul functiunii. Unii îsi întrerupeau lucrul la sevalet, altii continuau sa picteze, fara însa sa se cufunde în mutenie, ci dimpotriva prindeau o forma colocviala. În fiecare dintre ei, chiar daca spiritele noastre erau paralele, am regasit o parte din mine. În peregrinarile mele prin ateliere, am fost însotit de imaginea unor imense baloane de sapun legate de o sfoara, care ma ridicau usor-usor de pe trotuar si ma înaltau în atmosfera. Mergând, aveam impresia ca levitez, patruns de o lege a gravitatiei de tip chagallian care nu-ti atrage talpile spre pamânt, ci le ridica lipindu-le de ceruri. Am cautat sa nu am nici un fel de preconceptii, lasându-mi spiritul în voia fanteziei. Faptul acesta m-a determinat sa-i înteleg mult mai bine, decât daca m-as fi calauzit accesând calea ratiunii. La întoarcere, indiferent la ce discutii as fi asistat, îmi simteam sufletul îmbogatit, ca si cum as fi participat nu la o simpla agapa petrecuta în doi, în trei sau într-un grup mai animat, ci ca si cum as fi iesit de la Banchetul lui Platon. Când am pasit pentru prima data în atelierul de pe Armeana al lui Gabriel Caloian, mai tineam în mâna invizibilele baloane, încercând sa-mi readuc în memorie imaginile tablourilor sale vazute în galerii, dar si pe net. Si cum m-am gândit la ele, cum pe suprafata sferelor de sapun au aparut secventele cu un aer surrealist pictate de tânar artist. Mirajul n-a durat însa mult, caci în locul lor am vazut chiar atelierul si pe Caloian multiplicat în mii de irizari cubiste. Cu cât ma adânceam însa în contemplarea imaginilor ce-mi apareau dincolo de retina, cu atât în mintea mea reveneau tot felul de secvente si amintiri legate de vechiul locatar al acelui spatiu: Val Gheorghiu. Fusesem de nenumarate ori în atelierul sau. De obicei, eram invitat ceremonios, cu insistenta. Rar s-a întâmplat sa trec pe acolo din propria-mi initiativa. Val Gheorghiu avea tabieturile sale. Îl întâlneai pe strada. Se purta extrem de amabil. Parea sa fie interesat de viata ta. Discuta despre pictura, dar si despre poezie. Te tragea de limba, sa vada ce parere ai despre un artist sau altul. Obisnuia sa vorbeasca, povestind diverse lucruri, care de care mai picante, despre Mihai Ursachi, Emil Brumaru sau prietenul sau, Eugen Andone, unul din marii boemi ai Iasului anilor saptezeci. Tot povestind, Val Gheorghiu se entuziasma din ce în ce mai mult, la un moment dat însa, oprindu-se la jumatatea frazei, facea stânga împrejur si disparea din peisaj, lasându-te nedumerit în mijlocul strazii. De ce o facea asta, nu-mi dau seama. Oricum, îsi învatase bine lectia, astfel încât despartirea de el îti lasa întotdeauna un gol neplacut în suflet. În atelier, pictorul Val Gheorghiu nu semana cu pictorul Val întâlnit pe strada. Aici, Val Gheorghiu semana mai degraba cu un discipol al lui Aristotel, care tocmai îsi facea siesta. În spatiul larg al atelierului, Val te primea stând întins în pat, cu o cupa de sampanie în mâna, în care nu se afla însa sampanie, ci visinata. Stând întins în pat, Val te tragea de limba, însa facea acest lucru cu multa arta, afisând un aer aristocratic, îndemnându-te din când în când sa gusti un pic de visinata din cupa lui. Cum nu ma omor cu visinata, îl refuzam politicos de fiecare data si atunci, calcându-si pe inima, si devenind deodata generos, Val Gheorghiu parasea pret de câteva minute patul, scotând de undeva din îndaratul unui tablou sprijinit de perete o sticla de sampanie pe care o destupa cu mare fast, întinzându-ti în loc de cupa un pantof de dama ratacit „întâmplator” sub pat. Puteai sa refuzi un astfel de gest, asta cu atât mai mult, cu cât pantoful, dupa marturisirea pictorului, apartinuse unei celebre prim-balerine a Operei din Iasi? Si chiar daca refuzai, Val Gheorghiu nu te lasa în pace, ci, facând câtiva pasi de dans prin sala, începea sa-ti relateze, în mod coregrafico-telegrafic, anumite scene de amor din viata ei, în care el era, se întelege, protagonistul. Apoi, vazând ca îl refuzi politicos, facând o reverenta în fata ta, el însusi golea pantoful de sampanie si se întindea la loc în pat, poftindu-se sa iei si tu loc pe un scaun, nu înainte însa de-a exclama: „Ce sampanie, ce dama, un deliciu! Tineretul de azi nu stie sa pretuiasca lucrurile la adevarata lor valoare. Pentru un astfel de pantof m-ar fi invidiat pâna si Modigliani!” Trebuie sa adaug aici ca Val Gheorghiu avea un adevarat cult pentru Modigliani. O parte din figurile sale feminine au ca punct de plecare portretele lui Amedeo. Poate chiar si obsesia pentru vitrine, posete si pantofi. La Amedeo întâlnim doar idealul, la Val Gheorghiu descoperim si o latura care tine de o arlechiniada mercantila. Era un histrion, dar un histrion aparte. Îi placea s-o faca pe cavalerul. Daca îl ascultai, aveai impresia ca în fiecare zi Val facea o noua cucerire. Erau zile când facea mai multe. Dupa spusele sale, din atelierul sau intrau si ieseau dame alese pe sprânceana: tot felul de soprane, violoniste, balerine, dar si dame de consum. Fiecare din ele îi lasa fie o oglinjoara, fie un pieptene, o periuta de dinti sau niste ciorapi de nylon înveliti într-un ziar. Unele îi lasau, drept amintire, o agrafa, o suvita de par, câte un breloc cu cheile de la masina sau câte un pantof. Toata aceasta recuzita Val o baga sub pat, iar atunci când invita în atelierul sau un oaspete, scotea de acolo câte un obiect si-l agata de sevalet. Singurul lucru comun între el si actualul locatar al fostului sau atelier este înaltimea. Amândoi sunt înalti. Caloian ceva mai înalt decât Val Gheorghiu. Caloian cultiva spontaneitatea si în dialog, si în modul de-a gândi pictura, spre deosebire de Val Gheorghiu care îsi calcula fiecare pas si fiecare gest. Ca sa nu mai vorbim de fiecare miscare de condei sau de penel. Doua firi diferite, complementare însa sub un anumit aspect. Si pictura lui Gabriel Caloian, si cea a lui Val Gheorghiu au, totusi, un punct de referinta comun: ambele sunt lipsite de perspectiva. Modul însa cum picteaza Caloian si cum picteaza Val Gheorghiu sunt total diferite, desi amândoi, în timp ce stau aplecati în fata pânzei, au nevoie de acelasi adjuvant: muzica. Val Gheorghiu se încarca de sonuri muzicale frecventând salile de concert. Acolo facea si mici cuceriri. Când lucra în atelier, obisnuia sa solfegieze cu glas stins, valsând usor în fata sevaletului. Pentru Gabriel Caloian muzica e o componenta indispensabila a picturii. „Pentru mine – marturiseste el într-un interviu acordat lui Dan Lungu - principalul stimulent este muzica, lipsa acesteia îmi inhiba activitatea.” De fapt pictura sa e una de esenta muzicala. În acest sens liniile si culorile pe care le foloseste tin loc de sunete. „Starea de lucru cea mai des folosita este spontaneitatea – spune Gabriel Caloian într-un interviu, vorbind despre modul sau de a fi si crezul sau artistic – sau dicteul automat, procedeu utilizat de dadaisti si de suprarealisti pentru a consuma si restaura manifestarile nefinisate ale hazardului... Obisnuiesc sa lucrez sub o stare de autohipnoza...” Marturisirea aceasta legata de transa mi-a adus aminte de un caz de pictura realizata în stare de transa, relatat în Dictionarul imposibilului al lui Dider Van Cauwelaert, aparut în 2014, la Baroque Books & Arts. În cartea sa, Cauwelaert prezinta cazul lui Luiz Gasparetto care picteaza „sub îndrumarea spiritelor unor mari pictori” trecuti în lumea de dincolo, realizând tablouri uluitoare. Luiz si-a descoperit vocatia la treisprezece ani, când, brusc, bratele sale fura cuprinse de un tremur, si adolescentul a simtit nevoia sa picteze. Atunci adolescentul a pictat un portret superb în stilul lui Manet. „Cum se poate vedea în numeroase documentare care îi sunt consacrate – scrie Cauwelaert –, metoda lui de lucru e mereu aceiasi. Cu ochii închisi Luiz pune culori fara sa aleaga, deseneaza în viteza”, realizând tablouri în stilul lui Matisse, Leonardo da Vinci, Toulouse-Lautrec, Goya, Rubens, van Gogh etc., etc. În treizeci de minute, precizeaza autorul, Gasparetto „poate picta, simultan, un Delacroix cu mâna dreapta, un Michelangelo cu stânga si un Picasso cu picioarele”. O astfel de senzatie am trait si eu atunci când am vizitat atelierul lui Gabriel Caloian. Spatiul în care lucra Caloian parea bântuit de spirite. Nu de spiritele marilor clasici, ci de pictori moderni si postmoderni, dar si de spiritele celor care au realizat picturile rupestre si, mai ales, maiase. Marturisesc ca l-am urmarit cu sufletul încoltit de teama. Aveam presimtirea ca daca va simti nevoia, Gabriel Caloian va intra în transa, folosindu-si atât bratele, cât si picioarele, ba si dintii în care va tine o pensula, pentru a-mi demonstra ca si el picteaza accesând lumea nevazuta, în care vietuiesc marile spirite ale înaintasilor sai, laolalta cu arhetipurile. Nichita Danilov este scriitor si publicist
