Mie îmi place dezordinea vietii mai mult decât ordinea retelelor sociale. Îmi plac oamenii îngândurati sau veseli, întâlniti pe strada, în institutii, la restaurante sau la petreceri. Îmi place când pe oameni îi uneste dorinta de a se distra, de a mânca, de a bea, de a sta strâmb si a judeca drept, de a iubi, de a gresi. Nu cred în Romeo si Julieta de pe Facebook, oricât ar vrea sa ma convinga mass-media. Îmi place statul de vorba, ca la o pauza a constructorilor Turnului Babel, când se trancaneste mai puternic decât muzica, îmi place deci neorânduiala vietii în toata frumusetea si vitalitatea ei! Nu prea ma pricep la retelele sociale. N-am citit studii, lucruri din astea. Aproape deloc. Mai degraba ma uit la desene animate sau la Benny Hill (ce vreti, sunt un om de vârsta a treia si am ramas cu Benny înca de pe vremea lui Ceasca, când în casele de politruci sau de doctori se urmareau la video filmuletele cu giumbuslucurile lui). De aceea nici eu nu pricep de ce ma bag în aceasta discutie ca musca-n lapte sau, s-o spunem mai birjareste, ca musca-n curul calului. Dar, ca orice român care se respecta, voi aborda tema. Nu ne pricepem toti la politica, desi habar nu avem de ea? Nu stiu barbatii toate hatisurile fotbalistice si le turuie gura ce-a mai facut Ronaldu fara sa stie ce vorbesc? Nu se pricep toate femeile la moda, dar vezi câte una, mare maestra de moda mai ceva ca la lux & high street, îmbracata ca o sorcova si cu sulemeneala coscovita? Asa ca ma bag si eu în discutie ca musca mai sus pomenita în acest melting pot mondial, un creuzet de emotii si pasiuni, o oala sub presiune gata sa explodeze zi de zi. Sigur, folosesc si eu, ca mai toti, Facebook-ul, dar parca friendsii nu-s acelasi lucru cu prietenii-prieteni din viata. Daca ai prieteni adevarati pe Facebook, este pentru ca i-ai facut mai dinainte în viata, la scoala, la serviciu, în concediu sau la stadion. Caci Facebook-ul mi se pare a fi un surogat de viata, tehnica asta electronica ne desparte mai mult, mi se pare, decât ne apropie. Mie îmi place dezordinea vietii mai mult decât ordinea retelelor sociale. Îmi plac oamenii îngândurati sau veseli, întâlniti pe strada, în institutii, la restaurante sau la petreceri. Îmi place când pe oameni îi uneste dorinta de a se distra, de a mânca, de a bea, de a sta strâmb si a judeca drept, de a iubi, de a gresi. Nu cred în Romeo si Julieta de pe Facebook, oricât ar vrea sa ma convinga mass-media. Îmi place statul de vorba, ca la o pauza a constructorilor Turnului Babel, când se trancaneste mai puternic decât muzica, îmi place deci neorânduiala vietii în toata frumusetea si vitalitatea ei! Sigur, Facebook-ul si alte retele sunt mai iuti, ne pot face sa luam legatura într-o clipita cu Vasile din cealalta parte de tara sau cu Basile din alta parte de glob. Ma gândesc si la alte avantaje pe care nu le mai însirui aici. Nici nu vreau sa le pomenesc. Dar parca suntem de ceva privati, ceva ne lipseste. Vegetam în fata ecranului albastrui, dar sentimentele se zbârcesc, se usuca ca niste pastai cu boabe necrescute. Simtamintele pier sau ne sunt induse altele, straine. Eul nostru constient nu mai este acasa. Arta straveche a vietii contemplative, care dorea sa ajunga la Liniste, e înghitita de acest Ecran albastru devorator. Vorbele frumoase, care se vad si în ochii omului si în toate gesturile lui, nu o sa le gasiti niciodata în acest Ecran, ci, de pilda, la poarta sau la usa, când vine o vecina sa împrumute ceva si staaa apoi la discutii la acea usa sau la poarta. Caci aceasta Poarta nu este una oarecare, oricum, nu o veti gasi niciodata pe computer, e o Poarta vesnica, a venirii, a plecarii, a întâlnirii, a despartirii, care poate fi în statia de autobuz, în parc sau la o întâlnire cu rudele, o Poarta a Sarutului, daca vreti, o Poarta a dezordinii alinatoare, dezlegatoare. Sigur, ma uit la desene animate si la mister Hill, dar si aici devin banuitor: Daca „organili” noii lumi progresiste nu ma influenteaza si aici? Daca - cum îmi zice doamna Daniela Albu pe Facebook - gusturile si afinitatile noastre de pe retelele sociale sunt scanate sa zicem de un Big Brother? Si pe urma se creeaza profilul psihologic al utilizatorului si i se ofera ce îi place? Daca tigancile acelea maturatoare, pe care le-am vazut într-o dis-de-dimineata pe strada, care nu stiu nici de unele pe lumea asta, cu parul lor unsuros, stând cu fundul pe tomberoane si bând bere, sunt mai fericite ca mine, care stiu atâtea de pe retelele respective, dar nu-mi folosesc la nimic sau, mai degraba, ma descurajeaza si ma nefericesc!? Daca ele percep mai bine confruntarea asta vesnica între viata si moarte, între maternitate si firmele de pompe funebre, fiindca o ignora pur si simplu? Intra în crâsme, caci aici se petrec cele mai putine accidente mortale, si trag o rachie. Iar tu stai ca batut în cap si te chinui sa-ti faci copiii mai domni, sa cauti un editor mai putin câinos, sa cumperi cheutori „mos” si „baba”, cum ti-a zis nevasta, ba si sa nechezi nestingherit în vreun bar întunecos dupa aceea. Iar dupa aceea sa te desfeti cu retelele sociale. Asa ca asta-i. Destul v-am facut capul ca o banita cu articolul asta. Asa ca în final va zic: Eu asta vreau - si lupul sa manânce, si capra sa ramâna în viata. Adica si poarta sa ramâna, dar si retelele sociale. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
