Cum, dintr-un scrupul arhivistic, mi-am numerotat textele trimise saptamânal Ziarului de Iasi, am descoperit ca acesta este cu numarul 500. Astfel încât as face o scurta pauza de respiratie fata de tematica obisnuita a rubricii mele. Întâmplarea a facut ca parintii mei sa fi facut studii de jurnalistica si, dupa cum am mai scris aici, copilaria mea sa fi fost marcata de mirosul cernelii tipografice si de muzica mecanica a tipografiei de la Botosani. A fost astfel aproape o chemare a destinului ca în urma cu patru decenii, în toamna anului 1983, sa intru în echipa revistei Dialog a Universitatii „Al.I. Cuza” si sa ma apuc de scris si de coordonat tiparirea revistei, regasind aromele si sunetele copilariei în institutia poligrafica din strada 7 Noiembrie (atunci!), azi vânduta la bucata si rasa de pe fata pamântului. Desi îmi staruie înca în minte imaginea tatalui meu stând la biroul de acasa migalindu-si manuscrisele cu stiloul lui Pelikan (foi pe care apoi le duceam mândru dactilografei de la ziar!), eu nu am scris niciodata textele mele cu stiloul astfel încât, în arhiva personala, nu am decât copii ale dactilogramelor, eventual corectate cu stiloul. M-am gândit adesea ca masina de scris, procesorul de text parizian si apoi, de decenii, computerul folosite la redactarea scrierilor mele au slefuit cumva impersonal rezultatele efortului creativ, stiloul marcând o legatura mult mai directa, mai umana poate, cu foaia de hârtie. Dar astea sunt, în fond, micile secrete, nu de putine ori încarcate de superstitii, ale oricui se apuca de scris în mod organizat, mai mult sau mai putin profesionist. Nu trebuie sa fii cine stie ce critic exersat ca sa întelegi ca talentul e rar si, de regula, insuficient pentru a te dedica scrisului si ca aceasta meserie presupune un efort important de documentare si de rafinare a stilului propriu care nu poate surveni decât dupa ani de exercitiu. Am si eu un Mont Blanc de colectie, cu cerneala verde (un cadou al unui prieten vechi), pe care însa nu l-am folosit decât în primii ani când semnam documentele în calitate de sef al Directiei pentru Cultura, doar asa, de moft, pentru efectul artistic, astfel încât exista extrem de putine texte pe care sa le fi pastrat ca manuscrise, dar asta ar putea fi, probabil, obolul platit societatii postmoderne în care traim. De ce scriu? Nu stiu, probabil am resimtit ca o datorie sa continui aventura tatalui meu, sfârsita mult prea devreme si pentru ca, începând din anii 80, am crezut ca rostul intelectualului implicat (în cazul meu ca „spectator angajat”, vorba lui Raymond Aron!) este sa aduca un spor de informatie, de claritate si de diseminare a adevaratelor valori umane, culturale si politice catre un public mai larg decât ceea ce am numi astazi „bula” lui profesionala. Pentru ca am facut studii de filosofie si sunt specializat academic pe ceea ce anglo-saxonii numesc „istorie intelectuala” simt nevoia, de regula, sa identific radacinile si conexiunile problemei aflate în discutie. De aceea, textele mele au o stilistica arborescenta, cu trimiteri interstitiale, desi ma straduiesc sa le fac inteligibile pentru publicul larg. Chiar daca nu ajung sa discut concepte în „limbajul carutasilor” (cum ne devoala picant Platon ca facea Socrate), îmi displace orice fel de jargon specializat în care se regasesc doar o mâna de cunoscatori fiind complet opac chiar pentru publicul educat. Chiar si limbajul profesionist al stiintei sau al umanioarelor este mult mai percutant când e formulat în texte cu savoare literara si în maniere persuasive pentru publicul nespecialist, iar cei doi mentori ai scrisului meu: Alexandru Zub si Sorin Alexandrescu sunt exemple edificatoare în acest sens. Contrar parerii multor colegi din zona academica, un studiu scris cu talent literar este mult mai convingator si mai influent decât harnicia pozitivista, fada si confuza fie ea împanata cu o multime de referinte, izvoare si note. E o discutie lunga aici despre aroganta si zeflemeaua „specialistilor” fata de minoratul stiintific al „eseului” în confruntarea nimicitoare cu „studiul stiintific”! În ce ma priveste, am scris si studii stiintifice, am redactat si teze la cele mai înalte standarde academice, în tara si în strainatate, am tot respectul pentru eforturile monografice ample, documentate si lamuritoare, dar cred ca o forma de istoriografie populara, cu texte scurte si percutante care au în spate o documentare impecabila si care sunt destinate publicului educat în sensul cel mai larg al cuvântului, au un grad de urgenta si de efect pozitiv mai mare decât literatura academica indigesta, consumata în cluburi si grupuri de interese simbolice. Astfel încât la întrebarea „pentru cine scrii” raspund, de regula, ca pentru mine si pentru cei ca mine care, lipsiti de un fundament serios în stiinte, citesc cu deliciu si cu spor intelectual o carte precum Despre toate pe scurt. De la Big Bang la ADN a lui Bill Bryson. Adica pentru cei care înca mai citesc într-o lume dominata de imagine si de dictare. O lume unde democratizarea comunicarii a facut ca analiza critica, studiul riguros, opinia avizata si expresiva sa fie, toate, înecate în mâzga sufocanta a opiniei amatoristice, de cele mai multe ori cretina, iresponsabila si agresiva, prin care diversi hominizi îsi rezolva traumele psihiatrice si complexele congenitale prin trolling si hartuiala contondenta verbal. Stiu, desigur, ca iritarea mea e inutila si ca scrisul articulat si literar nu mai are cautare în lumea fragmentata si multipolara în care traim, în care minoritatile îsi iau violent revansa dinamitând discursul sintetizator al modernitatii, precum si valorile asociate acestuia, în care comunicarea superficiala si umorala de pe social media genereaza o dependenta1 maladiva, iar impostura guresa si semialfabetizata se extinde tumoral pe toate mijloacele de comunicare. Un timp în care minciuna si manipularea inunda spatiul public sub travestiul toxic al p(r)ostadevarului. Cu toate astea, voi continua sa scriu în acest colt de pagina pentru a promova idei, valori si atitudini în care cred, chiar daca ele vor fi sau nu pe placul cititorilor mei (surprinzator de multi!) dintre care unii simt nevoia sa-mi transmita reactiile lor în privat sau, rareori, în public. Nu sunt alergic la critici întemeiate si facute cu buna credinta, însa întotdeauna am ignorat scârbit bolboroseala fetida din subsolurile ziarelor sau agresivitatea stupida a prost-crescutilor de pe social media pe care îi consider complici la degradarea spatiului public local, national si international, o mozolire care a favorizat ascensiunea extremismului politic national si acceptarea socanta a terorismul rusesc. Pentru cei care merita, indiferent de generatie sau de meserie, voi continua sa stau sa ma gândesc în prealabil cel putin o jumatate de zi si apoi, în doua ore, sa scriu si sa corectez direct pe laptop cele o mie de cuvinte saptamânale (mai tari câteodata decât o simpla imagine!) pe care prietenii de la Ziarul de Iasi mi le îngaduie de zece ani, nesmintit. Le multumesc lor si Dvs., cititorii mei, care va obositi ochii (si mintea!) sa ma urmariti de 500 de miercuri la rând. La buna vedere! 1Nu, nu, de o mie de ori nu ADICTIE! Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
