Articolul prezinta în continuare, în mod succint, curentul de gândire latinist promovat de reprezentantii Scolii Ardelene în secolele al XVIII‑lea - al XIX‑lea, subliniindu‑se rolul fundamental al acestora în configurarea constiintei nationale moderne a românilor. Gheorghe Sincai (1754‑1816), personalitate legendara, care a lasat în memoria românilor ardeleni imaginea unui carturar exemplar prin generozitate, patriotism si altruism, s‑a manifestat mai mult ca istoric si autor de literatura de popularizare, extrem de necesara masei de tarani români din Transilvania, lipsiti, la vremea respectiva, nu doar de o cultura înalta, ci chiar de cunostinte stiintifice elementare. Capodopera lui Sincai, Hronica românilorsi a mai multor neamuri (un manuscris voluminos, redactat dupa câteva decenii de documentare trudnica în biblioteci si arhive din marile orase ale Imperiului, a fost tiparita abia în 1853‑54 la Iasi, în trei volume. Socotita de oficialitati incendiarasi subversiva, lucrarea fost confiscata, iar autorul a suferit permanente persecutii. Importante au fost pentru punerea în practica a programului comun de „luminare a poporului” numeroasele manuale si texte de popularizare, unele tiparite de Sincai, majoritatea în româna, unele în latina, dintre care pot fi amintite Învatatura fireasca spre surparea superstitiei norodului(ramasa în manuscris), ABC sau Alfavit (1783),Îndreptare catre aritmetica(1785), Povatuire catre economia de câmp, Catehismul cel mare cu întrebari si respunsuri, Istoria naturei si a firei, Adunarea dogmelor credintii cu însemnari de folos etc. Autorul se înscrie între primii carturari care încearca alcatuirea unei terminologii de specialitate pentru diferite stiinte. Petru Maior (1756‑1821), autor prolific si polivalent ca si companionii sai, a studiat artele liberale si teologia la colegiul De Propaganda Fide de la Roma, istoria bisericii,dreptul canonic si dreptul natural la Universitatea din Viena. Ca teolog s‑a remarcat printr‑o pozitie critic‑iluminista, în special la adresa principiului suprematiei papale. Procanonul (1783) este o lucrare neterminata, în care pot fi identificate pozitii foarte critice, de pe pozitii rationaliste, la adresa bisericii din care facea, totusi, parte. Lucrarea sa cea mai importanta, care i‑a asigurat o solida notorietate a fost Istoria pentru începutul românior în Dachia(1812). Singura lucrare de acest gen tiparita în timpul vietii autorului, cartea s‑a bucurat de un enorm ecou la generatia urmatoare, în ea fiind expuse toate tezele latinismului ardelean: ipoteza despre puritatea latina a mostenirii etnicesi lingvistice românesti, cea despre colonizarea integrala a Daciei în urma razboaielor de cucerire duse de împaratul Traian si a exterminarii totale a dacilor autohtoni, continuitatea prezentei romanilor (âromânilor) în Dacia traiana, unitatea etnica româneasca. Interpretarea polemic‑subiectiva a unei baze documentare destul de largi l‑a condus pe acest istoric patriot la ignorarea si deprecierea voita a aportului alogen (slav în special, dar si grecesc, turcesc sau maghiar) la constituirea „specificului etnic” românesc. Trebuie specificat faptul ca discursul istoric al lui Petru Maior, ca de altfel al tuturor colegilor sai, este un discurs legitimantsi patrioticsi nu unul obiectiv: afirmatiile, rationamentele si tezele sale au scopul clar de a justifica revendicarile nationale. Exemplul elocvent pentru un asemenea tip de rationament este cel prin care, o data afirmata/dovedita originea pur romana a poporului român, s‑ar impune cu necesitate înlocuirea scrierii chirilice (traditionala de secole la români) cu alfabetul latin, ideal realizat cu un secol mai târziu! Si aceasta în ciuda faptului ca ortografia chirilica româneasca se prezenta ca un sistem alfabetic simplu, eficient si verificat de timp! Modelul ortografic pe baze latinesti propus de Petru Maior într‑un text intitulat Dialog pentru începutul limbei române între nepot si unchisi publicat în anexa la Istoriadin 1812, porneste de la ortografia italiana, dar cu puterniceaccente etimologizante, în sensul refacerii imaginii grafice a etimoanelor latinesti ale cuvintelor românesti. Petru Maior este deopotriva autorul principal al celebrului Lesicon românesc‑latinesc‑unguresc‑nemtesc, tiparit la Buda în 1825, reper esential al vechii culturi românesti, opera lexicografica majora, alcatuita pe parcurs de decenii de un colectiv care pornise de la un manuscris inedit al lui Samui Micu. Orientarea latinist‑etimologica a autorilor nu impieteaza asupra valorii intrinseci a Lesiconului, utilizat încasi astazi ca sursa documentara pentru lexicografia româneasca moderna. În sfârsit, al patrulea nume care trebuie amintit în acest context este cel al lui Ion Budai‑Deleanu (1760‑1820). Dupa studii la Colegiul Sf. Barbara din Viena si dupa obtinerea unui doctorat în teologie la Erlau, încearca în patria sa ardeleana o cariera ecleziastica, dar, din cauza eternelor conflicte cu episcopul Ioan Bob(de damnata memorie!), este nevoit în cele din urma sa se autoexileze la Lemberg în Polonia, unde va trai din slujba de functionar de tribunal. Mentalitate liberala, voltaireana, Ioan Budai‑Deleanu a exprimat pozitii mai moderate în chestiunile istorice si lingvistice care preocupau si pe colegii sai de generatie si de idealuri. El accepta de exemplu idei rationale, precum acelea ca poporul român s‑a amestecat în timpul istoriei cu alte popoare, ca elementele straine îsi au si ele legitimitatea lor în limba. Budai-Deleanu nu a tiparit aproape nimic în timpul vietii, dar posteritatea a redescoperit în el un autor important, cu o opera considerabila ca dimensiuni si diversitate. Epopeea sa eroi‑comicaTiganiada, publicata postum abia în 1975, contine, în subtext, idei si idealuri nationale scumpe reprezentantilor Scolii Ardelene, însa modalitatea parodica, satiricasi ironico‑alegorica în care acestea sunt prezentate reprezinta puncte de originalitate mult apreciate de posteritate. Dintre operele salestiintifice, ramase în manuscris, pot fi amintite: De originibus popuolorum Transilvaniae commentatiuncula, raportul (scris în limba germana) Kurzgefasste Bemerkungen über Bukowina, Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae(lucrare redactata de autor si într‑o versiune româneasca cu titlulTemeiurile gramaticii românesti),Teoria ortografiei românesti cu litere latinesti. Din proiectul unui vast „lexicon românesc‑nemtesc” a ramas o cantitate de material semiprelucrat; experienta sa lexicografica a întrebuintat‑o Budai‑Deleanu la redactarea minunatului Lesicon de le Buda (1825). Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
