Citit cap-coada, poemul lui Robert Serban e cât se poate de coerent. Imaginile se leaga între ele, ideile sunt duse pâna la capat. Aproape nimic nu e lasat la voia întâmplarii. Si faptul acesta e de-a dreptul fascinat. Oare de ce dadaistii nu alegeau o tema? De ce scrisul lor e disparat, alcatuit din unghiuri, cercuri si linii frânte ce par a nu avea prea multe puncte comune cu realitatea?? Hazardul poate fi provocat si apelând la logica si ratiune. La inspiratie poetica. Nu-mi dau seama pe ce fel de hârtie a fost scris „Poemul curcubeu” al lui Robert Serban, am doar cartea, nu si manuscrisul redactat în toate culorile curcubeului în cadrul Festivalului Baroque II Urban din Timisoara pe o bobina de hârtie de 15 m lungime pusa la dispozitia autorului de catre sponsorii evenimentului. Experimentul a avut loc la Galeria Pygmalion din Timisoara într-o zi de weekend. Mi-ar fi placut sa cred ca poemul a fost scris nu pe hârtie, ci pe papirus, confectionat din trestia ce se cultiva si azi pe malurile Nilului. Mi-ar fi placut, de asemenea, sa stiu ca manuscrisul poemului lui Robert Serban a stat închis vreme de 42 de zile în interiorul unei piramide, îmbibându-se cu semnele vazute si nevazute ale unei civilizatii ce a apus demult, dar ale carei umbre si însemne le regasim azi din ce în ce mai des nu în lumea virtuala... Initial, poemul s-a vrut a fi un experiment, autorul, Robert Serban, a dorit sa afle, punându-si la bataie propria sa experienta, daca, la vârsta rotunda pe care urma s-o împlineasca aproximativ dupa un an de zile, e capabil sa scrie poezie timp de opt ore continuu, fara sa aiba în prealabil nici o vaga idee despre ce va contine poemul. „Am ales o zi de weekend, sâmbata, pe12 octombrie 2019 - marturiseste autorul -, fiindca 99- dintre scriitorii români scriu când apuca, în concedii, la sfârsit de saptamâna, în zilele libere... N-am stiut dinainte ce-o sa scriu. Nu am vrut sa fac asta - sa planific, sa ma pregatesc, ci sa-mi aflu reactia în fata acelui sul de hârtie si sa experimentez scrisul de prima instanta.” De fapt, poetul si-a provocat fortele ascunse din subconstientul sau, iar subconstientul a reactionat de îndata ce poetul s-a apucat de scris. Când s-a asezat pe scaun, a venit si revelatia. Poemul a fost scris la dicteu automat, având ca tema copilaria. Copilaria traita în perioada Epocii de aur. Citit cap-coada, poemul lui Robert Serban e cât se poate de coerent. Imaginile se leaga între ele, ideile sunt duse pâna la capat. Aproape nimic nu e lasat la voia întâmplarii. Si faptul acesta e de-a dreptul fascinat. Oare de ce dadaistii nu alegeau o tema? De ce scrisul lor e disparat, alcatuit din unghiuri, cercuri si linii frânte ce par a nu avea prea multe puncte comune cu realitatea?? Hazardul poate fi provocat si apelând la logica si ratiune. La inspiratie poetica. „Sunt unul dintre cei care crede în inspiratie - marturiseste autorul. Sa fi fost inspirat în acea zi de octombrie, când dupa cele opt ore, as mai fi stat si as mai fi scris? Cu cât poemul înainta, cu atât intram mai adânc în inima lui si eram furat de miscarile ei. La ora 6 seara m-am oprit, m-am ridicat de pe scaun, mi-am tras sufletul si am rulat înapoi poemul de 15 metri.” Poetul si-a putut duce travaliul pâna la capat, calauzindu-se nu numai dupa impulsurile afective, ci si dupa ratiune. Dupa ratiunea inimii: „eram fericit când se lua lumina/ când totul se stingea în jurul meu/ nu-mi trebuia sa-mi fac lectiile/ temele/ nu mai aveam grija scolara/ a zilei de mâine/ si puteam sa citesc”. Nu oricum, ci la lumina felinarului. Probabil ca si în momentul experimentului lumina a fost întrerupta, iar Robert Serban a scris înconjurat de bezna. Tot un felinar, un felinar launtric, i-a aratat calea ca sa ajunga la adevarul zavorât în el, transformându-se, pe masura scrierii poemului, într-un curcubeu. Experimentul lui Robert Serban îmi aduce aminte de un alt experiment, care a avut loc în cadrul Festivalului Periferic organizat de catre artistul vizual Matei Bejenaru pe la sfârsitul anilor nouazeci în perioada glorioasa a Perifericului, când Iasul, iesind din atmosfera sa patriarhala, renascuse parca din propria sa cenusa, devenind un adevarat centru al avangardei postmoderne românesti. (În paranteza, tin sa precizez primele editii ale Perifericului adunau tineri artisti din tara, din Republica Moldova si Ucraina, apoi, pe masura ce Perifericul a crescut, au venit si artisti cunoscuti din Cehia, Franta, Olanda, Spania, Germania, Serbia, Canada, America si de pe tot mapamondul. Miscarea aceasta a avut meritul ca a deschis portile noilor forme de arta.) Experimentul la care ma refer a fost organizat în apropierea Parcului Copou, într-un spatiu pus la dispozitie organizatorilor de Centrul Cultural Francez si a plecat de la o idee care îmi aduce aminte de poezia Am legat copacii la ochi de Marin Sorescu. Ei bine, tinerii performeri care au venit la Periferic nu au legat copacii la ochi, ci le-au înfasurat trunchiurile în suluri de hârtie, obtinând un efect neasteptat. Privit de un ochi mai putin experimentat cu performance-ul, Copoul arata ca un spital aflat în plin razboi. Ranitii veniti parca de pe front erau copacii. Nu erau întinsi în paturi, ci stateau în picioare, cu crengile întinse spre un cer ce îsi schimba mereu starea. Dimineata, peisajul parea hibernal, iar seara, când o multime de ciori, venite puhoi de la marea varsatoare a Iasului, se asezau scotând sunete lugubre pe crengile lor, parea coborât parca dintr-un infern. Desigur, experimentul ar fi putut sa fie împins si mai departe, transformând bandajele în niste papirusuri similare cu cele gasite în mormintele faraonilor. Sau ar fi putut contine poezii sau tot felul de mesaje scrise la inspiratii de catre studentii si elevii ce treceau prin dreptul parcului. Oricum, „tabloul” îti transmitea o stare de angoasa. Experimentul lui Robert Serban îmi aduce aminte, nu stiu de ce, si de un tablou al lui Dan Hatmanu, în care un baietel si o fetita se ascund dupa trunchiurile unor copaci aflati în plina iarna. Tabloul lui Hatmanu ne încarca sufletul cu gingasia primelor iubiri, în timp ce copacii cu trunchiurile bandajate de la Periferic ne transmit o stare de somnolenta postoperatorie. Sa ne întoarcem însa la experimentul lui Robert Serban. Cartea lui îmi aduce aminte si de Periferic, dar si de tabloul lui Hatmanu. „Poezia mea e autoreferentiala - spune el -, ea devine un instrument de cercetare a celui care sunt si a lumii în care traiesc.” Lumea reala, considera poetul, e într-o perpetua schimbare de substanta, dar si de perceptie. Fiecare om are datoria s-o acceada, si s-o interpreteze în functie de impulsurile si de crezul sau launtric, caci fiecare om, considera poetul, „e artist, chiar daca nu stie asta.”, sacra datorie a omului fiind aceea de a mari, prin cunoastere de sine, „macar cu un micron, universul”, afirma autorul. Desigur, aici Robert Serban se refera nu atât la universul exterior, cât la unul interior, care îsi are legile si ascunzisurile sale. În cartea sa e vorba de introspectie, de cautarea eului, de copilaria si adolescenta sa. Iar cautarea are loc într-un mediu crispat, marcat de frigul si întunericul Epocii de aur: „iarna întunericul nu venea singur/ probabil ca-i era cam frica/ si de asta îl însotea îndeaproape frigul/ amândoi soseau cam pe la 6 seara/ si uneori întunericul nu pleca nici la 11// si chiar daca se cara în chiotul/ ce se auzea în Podul Gruii/ frigul mai ramânea cu noi/ si ni se furisa în degetele de la picioare si de la mâini”. În acest peisaj insalubru, ura fata de marele conducator si iubirea adolescentina fata de o Mona Lisa (contabila la o fabrica din Timisoara) se învârt în cerc, potentându-se reciproc, fara sa se materializeze însa, caci Ceausescu e executat în timp ce poetul era soldat „înarmat pâna-n dinti cu un pistol mitraliera cu 150 de gloante”, visând sa-l ucida pe dictator, iar Mona Lisa se marita cu un ofiter. Experimentul lui Robert Serban materializat în Poemul curcubeu e unul dintre cele mai interesante. El ne deschidea calea cunoasterii eului nostru profund pe calea metaforica a introspectie. Dar ne arata întredeschizând usa si si o alta cale, la fel de incisiva, de accesare a eului celorlalti într-o stare de transa indusa de respiratie holotropica. În Dictionarul imposibilului, Didier Van Cauwelaert vorbeste despre o femeie cu o educatie precara (caz relatat si de revista Life si de BBC), o anume Rosemary Brown care în momentele de transa, prin intermediul spectrului lui Liszt, acompaniindu-se la pian (femeia nu stia sa cânte si nici sa descifreze notele), scria „dupa dictare” kilometri întregi de partituri în stilul unor mari compozitori cum ar fi Liszt, Chopin, Beethoven, Brahms, Debussy sau Schubert. Rosemary Brown a murit în 2001, la vârsta de optzeci si cinci de ani, lasând în urma ei, dupa opinia cercetatorilor, o opera insolita formata din opt sute de partituri „dictate de inepuizabilii ei corespondenti din lumea de dincolo”. Plecând de la astfel de cazuri, Robert Serban, ca un adevarat promotor al noului, ar putea organiza la Timisoara un festival tip performance în care sa se experimenteze astfel de fenomene aplicate atât în domeniul muzicii, artelor plastice, cât si al literaturii. Îl felicit de pe acum si îi urez: mult, mult succes. Nichita Danilov este scriitor si publicist
