Pentru propovaduirea Evangheliei avem un dumnezeiesc model în textul care relateaza despre întâlnirea Domnului cu „tânarul cel bogat” (v. Matei 19, 16-26). Putem identifica în modelul cristic de lucrare cu sufletul omului patru momente distincte. Mai întâi, vom constata ca Mântuitorul este... neimpresionabil în dialogul cu acest tânar bogat. La întrebarea „Bunule Învatator, ce bine sa fac, ca sa am viata vesnica?” (v. 16), Iisus îi da mai întâi o replica descumpanitoare: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (v. 17). Cu alte cuvinte, Hristos refuza linguseala, refuza orice forma de captatio benevolentiae venita din partea acelui tânar (care mai era si dregator, adica avea o functie importanta pentru acele timpuri). Chiar daca epitetul „Bunule” era cum nu se poate mai potrivit, fiind întrutotul adevarat, totusi Domnul îi arata ca doar Dumnezeu este bun si ca, daca i se adreseaza asa, atunci sa o faca având constiinta ca se afla înaintea lui Dumnezeu Însusi. Dar nu este singura explicatie a acestui mod de a reactiona al Domnului. El voieste sa ne învete si pe noi, crestinii de azi (pastori sau simpli credinciosi), cum sa reactionam când oamenii ne gratuleaza cu tot felul de epitete. Adica sa punem toate lucrurile bune din viata noastra pe seama lui Dumnezeu, aratând ca El este singura sursa a binelui pe care l-am dobândit sau l-am savârsit. Dar câti dintre noi ar rezista, cu adevarat, la o astfel de abordare? Câti dintre cei care slujesc lui Dumnezeu fiind abordati de un mai mare al zilei (sau de un om oarecare) cu unele cuvinte de apreciere, chiar si pe buna dreptate rostite, ar avea curajul sa replice: „De ce-mi atribuiti mie acestea? Toate cele bune de la Dumnezeu sunt, nu de la mine!”? Daca ni se „înmoaie genunchii” într-o astfel de situatie atunci deja am iesit din lucrarea evanghelica si ne plasam într-o relatie pur umana, excluzând pe Dumnezeu din dialogul nostru cu celalalt. Cel de-al doilea element la care trebuie sa luam aminte, daca am trecut cu bine prima etapa, este de a încuraja omul sa exprime ceea ce are mai bun în el, sa scoata la iveala lucrarea sa spre a întelege, astfel, pâna unde a ajuns, duhovniceste vorbind. Si sa aratam ca avem încredere în el ca „stie poruncile”, adica sa pornim de la ceva ce stie sau îi este familiar (cum a facut Sfântul Pavel în areopagul atenian când i-a laudat pe greci pentru evlavia lor fata de „Dumnezeul necunoscut”). Domnul îi aduce aminte tânarului despre poruncile pe care acesta le cunostea si despre pe care le-a împlinit. Astfel, si noi trebuie sa cercetam pe cel din fata noastra spre a vedea unde se afla din punct de vedere spiritual. Nu trebuie sa ne repezim sa-l catehizam, plecând de la premisa ca este un analfabet în cele ale credintei, anulându-i orice cunostinta anterioara despre Dumnezeu. Sa sesizam ce a putut el împlini sau întelege din Evanghelie sau în ce fel de relatie se afla cu Dumnezeu. Abia apoi putem continua dialogul aratându-i pe ce drum are nevoie sa mearga mai departe. (Va urma)
