Îi invidiez sincer pe toti cei ce vad în profesorat exercitarea unui dar primit de la Dumnezeu, a unei misiuni sau „chemari” celeste. Eu ma multumesc cu vocatia lucrului facut la pas, a lenei, a placerii de a sta la umbra si cu pasiunea irationala sau, poate, ezoterica pentru mamaliguta si brânza cu smântâna. Îmi aduc aminte destul de bine prima zi de scoala. Tuns aproape zero, cu un breton simbolic, marca înregistrata a lui Gica Soric, hairstylistul satului, îmbracat regulamentar, în uniforma bleumarin, duceam în spate un ghiozdan de mucava, inscriptionat cu primele trei litere ale alfabetului, scrise cu alb pe un fond rosu, obiect cumparat chiar în dimineata curiosului eveniment, de la magazinul universal din localitate, unde vindeau vesnic imperturbabilul nea Barbunca si tacuta lui sotie, tanti Paulina. Alaturi de mama si Cristi, fratele meu din clasa a doua, veteran deja într-ale învataturii, desi nu un entuziast al ei, încercam sa ma strecor prin multimea de copii zgomotosi si ceva parinti, ce-si croiau drum spre scoala din Satul Nou. Tin minte ca m-a ajuns din urma domnul Guraliuc (asa i-am spus dintotdeauna), un tânar de vreo douazeci de ani, pe care îl cunosteam binisor din desele vizite pe care i le facea lui mos Costachi Prodan, bunicul lui si vecinul meu, de la care cumparam câte o „garafa” cu fraga, atunci când taica-meu avea musafiri. Am schimbat chiar câteva cuvinte, fara sa-mi spuna ca ne vom revedea, peste mai putin de o ora, în sala de clasa: eu, în ultima banca, pe rândul din mijloc, sub cuier, el, la catedra. Însa mi-a ramas întiparit în minte cu foarte multa claritate momentul în care o femeie ce-si ducea plodul de mâna în aceeasi directie, pesemne, o cumatra a parintilor mei, s-a apropiat de mine, întrebându-ma cu o voce mieroasa si un zâmbet zaharisit: „Ce-o sa te faci când o sa fii mare?”. Întrebarea, cea mai sâcâitoare a copilariei mele, m-a tulburat profund, aspect ce m-a silit sa-mi încep studiile cu stângul, nu atât pentru faptul ca îmi era adresata pentru prima data, cât pentru acela ca nu avusesem vreodata în intentie sa devin mare. Îmi placea sa fiu si sa ramân mic, sa ma trezesc dupa bunul plac, sa umblu fleaura de dimineata pâna seara, cu Gelu, Mitruta, Baietu' lu' Ili, Hant si ceilalti camarazi de pe ulita, sa ne zgaibaram prin copaci, dupa cirese, mere, pere sau perje, sa dam târcoale viilor, aidoma graurilor, sa jucam fotbal ori turca pe unde apucam, sa prindem pesti si, de cele mai multe ori, broaste cu mâna pe Novacel. Pe cei mari îi vedeam mai tot timpul la munca, într-un du-te-vino continuu, îngrijorati, nelinistiti, plângându-se ba de lipsa banilor, ba de vreun junghi sau de vreo durere de spate. Noi, cei mici, eram mereu veseli, lipsiti de griji, pusi pe hârjoana, pe halca. Mai mult, îmi imaginam ca oamenii se nasc fie mici si senini, fie mari si podiditi de necazuri, ca acesta este destinul lor, o alegere a Celui de Sus, împotriva careia nu poti protesta. Eu, norocosul, îmi duceam viata într-o dulce si comoda nepasare, pe care mi-o imaginam fara de sfârsit. Asadar, de ce sa vreau „sa ma fac mare”? Or, în ultima zi a primului an de scoala, pe când mergeam la cules romanita, pe imasul de la marginea satului, dupa casa lui Popovici, învatatorul avea sa-mi spuna ca ne vom revedea în toamna, pe 15 septembrie, dupa Ziua Crucii, în clasa a doua. Atunci am realizat ca timpul trece si ca, usor-usor, devin tot mai mare, distantându-ma de ceea ce credeam a fi o vârsta vesnic încremenita în bucurie. În orice caz, primul an de scoala ma facuse sa înteleg ca doi este mai mare decât unu, ca presupune o „acumulare”, o „crestere”, un „salt”. Odata cu trecerea timpului, sesizam plin de îngrijorare ca preocuparile mele devin altele, ca începeam sa-mi pierd seninatatea, ca entuziasmul mi se cam estompeaza, ca tindeam sa dobândesc apucaturi de om mare si, cel mai grav, ca ma vedeam oarecum silit sa iau viata în serios. Ma maturizam treptat si fara sa pot opune rezistenta. Întrebarea pe care mi-o adresase respectiva cumatra, în prima zi de studii, devenise de o banalitate crasa, prin repetarea ei de catre aproape toti adultii întâlniti cu diverse ocazii. De fapt, o vedeam ca pe o forma de tortura aplicata copiilor cu multa perfidie, ca un mijloc de hartuire, de presiune, folosit pentru a-i determina pe cei mici sa realizeze ca îi asteapta zile fripte. Sesizam ca a deveni mare înseamna sa faci lucruri ce nu prea aduceau bucurie, sa te transformi în ceva ce nu prea ti-ai dori sa fii. Însa schimbarea de-a dreptul dramatica a venit atunci când am fost nevoit sa muncesc, pe la vreo doisprezece-treisprezece ani. Stiam de la D. Cantemir, din Descrierea Moldovei, o carte din biblioteca parintilor mei, ca „taranii moldavi sunt foarte lenesi si nu rabda deloc truda”, o caracterizare pe care o consideram nedreapta fata de majoritatea plugarenilor, dar în care eu ma regaseam perfect. Nu-mi placea munca fizica si faceam orice îmi statea în puteri încât sa nu ma intersectez cu ea. Ma certam cu maica-mea inclusiv atunci când ma trimitea, peste drum, dupa o caldare cu apa sau dupa stir pentru porc, din gradina babei Popeasca. Însa nu puteam sa-mi refuz bunicii, care, desi aflati la o vârsta destul de înaintata, aveau „portie” la C.A.P., unde abia mai puteau face fata. Chiar si asa, n-am mers sa-i ajut din pura placere, din dragostea ce le-o purtam sau la rugamintea mamei mele, ci pentru ca bunica îmi dibuise punctul slab: eram un gurmand sadea, dependent de un anume fel de mâncare. De fapt, în timpul unui curs facultativ de teologie rurala, tinut ad hoc de Pamfilia, pentru copiii de pe ulita, ma întrebam cu toata seriozitatea, mai mult rugându-ma, daca în Rai exista mamaliguta si brânza cu smântâna. Aceasta a fost prima întrebare filosofica a vietii mele, una pe care am reusit s-o formulez cu o claritate ce l-ar fi umplut de invidie inclusiv pe Descartes. Ambele bunici gateau dumnezeieste. Rodica, bunica dinspre tata, taranca din Plugari, dar ajunsa prin voia sortii la Hârlau, ma întâmpina întotdeauna cu mâncaruri ce mi se pareau exotice. Spre exemplu, ea mi-a facut pentru prima data pastai cu smântâna. Eram marisor deja si nici nu stiam ca exista o asemenea delicatesa, gatita cu o îndemânare ce ar fi surclasat oricând competentele unui chef cu stele Michelin. În schimb, Catinca, bunica dinspre mama, pregatea cele mai delicioase bucate traditionale, carora le lipsea rafinamentul urban, dar în care se regaseau toate aromele inconfundabile ale gastronomiei câmpenesti. Întotdeauna mergeam la ea, în Satul Vechi, pe când intuiam ca trebuie sa stea la masa. Ma asezam cu ea si cu bunicul pe prispa dinspre casa Cotigitei, la umbra unui salcâm batrân, si mâncam, în functie de meniul zilei: nacreala cu zar de oaie de la stâna lui Roman, bors cu fasole si leustean proaspat, o alta delicatesa irezistibila, pui cu smântâna, varza cu carne de gâsca, tochitura cu ochiuri, pârjoale, scrob (omleta avea sa fie inventata mult mai târziu, iar cuvântul ce-o desemna nu exista nici macar ca simplu barbarism), jumari de porc de la borcan si brânza de la putina (atentie la genul substantivului!), toate cu mamaliguta, pe care bunicul meu o framânta cu melesteul, o rasturna pe fundul din lemn, îi facea semnul crucii, o taia în patru, punând bucatile ramase într-un stergar curat, asezate apoi între perne, astfel încât sa fie calde inclusiv la urmatoarea masa. Ei spuneau invariabil o scurta rugaciune dupa festin, dar eu nu prea eram dus la biserica. (De fapt, devenisem un ateu precoce, dupa ce auzisem de la taica-meu ca parintele Epifanie era detinatorul rezervelor strategice de vin ale satului si ca împartasea cam des si cam prelung cele câteva babute care-i mai treceau pragul.) Cu cighir ma înfruptam doar o data pe an. În zilele calduroase de vara, mâncam chisleag abia scos de la beci, dupa ce în prealabil „se prinsese” în oalele de lut asezate pe masuta din paravan, acolo unde gatea bunica pe timpul verii. Pentru cei ce n-au avut norocul sau privilegiul sa copilareasca la tara: chisleagul, obtinut din lapte de vaca, se consuma cu mamaliguta calda sau rece si, eventual, cu câteva codite de ceapa verde, dupa gust. Eu îl mâncam inclusiv cu turta bine rumenita pe plita încinsa. De cele mai multe ori, desertul consta în lapte fiert cu putina sare, în ceaunul ce pastra o pojghita de mamaliguta, razuita cu lingura si îngurgitata alaturi de lichidul alb-galbui fierbinte, proaspat muls. Bunica n-avea „competente” în materie de ecleruri sau choux à la creme, în schimb facea o placinta inegalabila cu brânza sarata de oaie, niste coltunasi deliciosi, iar cu ocazia nu stiu caror Mosi (Sâmbata mortilor), ne aducea varzari si placinta cu bostan, dupa care, sincer sa fiu, nu prea ma dadeam în vânt, tocmai pentru ca erau de post, chiar daca le mâncam oricum. Mamaliga putin întarita si prajita direct pe plita facea parte din meniu, însa doar à la carte, la cererea mea. Evident, de Craciun, nu lipsea vreodata turta cu jufla, facuta din niste foi foarte fine de aluat, coapte pe plita si puse la uscat pe soba, pâna deveneau scortoase ca un viitor profesor universitar de economie, si seminte de cânepa, o planta cultivata, pe atunci, fara restrictii, în gradina din spatele casei, pe hatul dinspre casa matusii Jenita a lui Ropota. Alivanca am mâncat doar la strabunica Ileana, ce locuia peste drum de Lupareanu. Uneori, bunicul mai avea, în „odaia din sus”, câteva prune uscate, cumparate de la iarmaroc, la care mergea din ce în ce mai rar, din cauza ca îmbatrânea si nu mai avea vlaga. Or, toate aceste bucate, în special, mamaliguta si brânza cu smântâna, încadrate, în ceea ce ma priveste, în categoria stupefiantelor naturale cu grad de risc maxim, erau mai puternice decât lenea congenitala ce m-a torturat de-a lungul vietii. Asa ca mergeam sa-mi ajut bunicii, sub influenta acestui drog irezistibil, nu din imboldul launtric de a munci. Îmi aduc aminte cu aceeasi limpezime ziua în care mi-am decis viitorul profesional. Culegeam rosii în Cotul Beicului, pe o caldura infernala. Spre deosebire de fratele meu mai mare, mai harnic si mai docil, eu trageam de timp invocând orice motiv doar ca sa nu muncesc efectiv, ba aducând prea des apa rece cu cofaielul din lemn, de la fântâna lui Adam, din capatul satului, stând la umbra nucului câte jumatate de ora, ba mergând la seful de echipa sa întreb când vine masina cu lazi etc., promitându-mi, de fiecare data, ca peste noapte îmi voi învinge pofta de brânza cu smântâna si ca, astfel, o voi lasa pe bunica fara vreun motiv întemeiat sa ma mai santajeze emotional si, mai ales, culinar. Însa, în timp ce stateam resemnat pe o galeata asezata cu fundul în sus, asteptând, totusi, semnul izbavitor al plecarii spre casa, aveam sa observ ca tarlaua era cutreierata de un tip cu camasa deschisa la culoare, cu palarie, cu pielea alba ca spuma laptelui, nu caramelizata, ca a tuturor celorlalti, un ins ce culegea cu calm cele mai frumoase rosii de pe „bucata” oricui, fara ca vreunul dintre tarani sa crâcneasca. „Uiti, îmi zice bunicul mânios, aista sta tatî zâua la umbra! N-o dat diloc cu sapa, dar vini direct la cules!” Era Iftinca, dupa cum îi spuneau satenii, un individ cu câteva clase, socotitor la C.A.P., înca din vremea colectivizarii, probabil. Pe loc am decis sa ma fac economist, contabil, contopist, în orice caz, ceva ce presupune stat la umbra. Lenea îmi învinsese pofta de mâncare. În consecinta, am hotarât în regim de urgenta sa merg la liceu, sa studiez dedesubturile contabilitatii, sa ma specializez si sa-mi iau diploma în statul la umbra, sa ma întorc în sat, ca sa lucrez în birourile C.A.P.-ului. Atunci când maica-mea a mers la Iasi, ca sa-mi depuna dosarul de admitere în clasa a noua, i-am transmis ca nu accept altceva decât Liceul economic, cu profil finante-contabilitate. Era sa înghet atunci când mi-a spus ca ar fi vrut sa ma înscrie la Liceul C.F.R., deoarece, în calitate de impiegat de miscare (eu si miscarea!?!), as fi primit salariu mai bun si haine gratuite. Restul a fost o simpla formalitate: patru ani de liceu, cinci de facultate, din care unul în strainatate, desi n-as putea spune ca Mallorca este cel mai recomandat loc de învatat din lume (dovada, notele obtinute), un an de „studii aprofundate”, nu stiu câti ani de doctorat, câteva articole scrise a lehamite si lipsite de relevanta ori impact, cercetare în dorul lelii, singurul capitol la care România se afla în top si, ceea ce ma consoleaza cu adevarat, ani de-a rândul de lecturi, traduceri de placere sau întâlniri cu oameni, profesori si studenti, cu care merita sa-ti cheltui timpul. Cum C.A.P.-ul fusese desfiintat si n-aveam unde sa mai muncesc la umbra, am decis sa ma reorientez. Asadar, am devenit profesor universitar, însa nu pentru ca mi-am descoperit menirea ce mi-ar fi fost harazita din nastere, ci pentru ca am venit pe lume gurmand si deoarece am facut o obsesie pentru brânza cu smântâna, careia nu i-am rezistat, mai ales celei facute de bunica din Satul Vechi. Am ajuns sa lucrez la cea mai veche universitate din tara, nu pentru ca mi-am urmat vreo vocatie divina, transcedentala, ci pentru ca am detestat întotdeauna munca fizica, mai ales, în vreme de canicula, si pentru ca trebuia, totusi, sa-mi gasesc un rost în viata. Am ajuns sa predau economie studentilor, nu pentru ca l-am pretuit pe Hayek, despre care habar n-aveam la acea vreme, ci pentru ca l-am invidiat pe Iftinca, socotitorul constiincios si riguros al C.A.P.-ului din Plugari. Daca am sau nu vocatie de profesor, aceasta este o consecinta neintentionata, cu totul secundara, a vocatiei de mele de pofticios si a faptului ca „nu rabd deloc truda”, mai ales, în bataia nemiloasa a soarelui. Îi invidiez sincer pe toti cei ce vad în profesorat exercitarea unui dar primit de la Dumnezeu, a unei misiuni sau „chemari” celeste. Eu ma multumesc cu vocatia lucrului facut la pas, a lenei, a placerii de a sta la umbra si cu pasiunea irationala sau, poate, ezoterica pentru mamaliguta si brânza cu smântâna. Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
