În actiunea de stabilire a limitelor regionale apar câteva clivaje, dintre care cel mai important opune chestiunea spatiilor polarizate (a zonelor de influenta a oraselor regionale, de exemplu), chestiunii omogenitatii spatiale. La scara regionala, omogenitatea nu mai înseamna, ca în cazul teritoriilor situate la niveluri scalare inferioare (subregional, local), omogenitatea conditiilor naturale, ci mai degraba se suprapune pe chestiunea identitatii. În realitate, aceasta opozitie dintre spatiile polarizate si teritorii omogene se traduce la scara viitoarelor configuratii regionale în opozitia dintre teritorialitatea superficiala (modul de practicare a teritoriilor - relatiile între diversele locuri si vectorii acestora) si teritorialitatea profunda - cu alte cuvinte, apare în ecuatie chestiunea identitatii. Nu exista un manual al regionalizarii si/sau un reper unic (în cel mai bun caz, poate exista unul principal!) pe care sa le urmarim îndeaproape în delimitarile administrative. În unele cazuri, poate simpla matematica spatiala a polarizarii urbane e suficienta, dar, foarte adesea, logica simpla, christalleriana (de la W. Christaller) de functionare a teritoriilor, e prea rigida pentru a identifica specificitatile regionale sau logica spatiala în care evolueaza teritoriul într-un context spatial mai larg. Din aceasta perspectiva, unele regiuni ar putea functiona mai eficient, chiar la scari mai reduse, pe baze identitare (tinturile secuiesti, de exemplu), altele, dimpotriva, au nevoie de un spatiu de manifestare a teritorialitatii mai vast, care sa acopere întreaga logica de functionare a teritoriului. Daca un astfel de teritoriu e si omogen din perspectiva identitara, nu ar trebui sa ezitam în alegerea configuratiei (întreaga Moldova apuseana, de exemplu). Spatiul teritorialitatii transilvane extinse (inclusiv fatada vestica), care în decursul istoriei nu a avut o centralitate dominanta, fiind mai degraba o suma de teritorialitati manifeste la scari subregionale si locale, ar putea functiona foarte bine si cu trei regiuni administrative foarte coerente din perspectiva identitara, pe când Moldova nu! Cea mai coerenta configuratie a regiunii estice a României e data de vechile limite ale statului moldovenesc. Si asta, pentru ca geneza si evolutia entitatii teritoriale a avut un liant mult mai puternic decât cel al teritorialitatilor imbricate de la nivelul local, la nivelurile superioare - o logica teritoriala longitudinala, bazata pe relatiile manifeste la nivelul interstitiului continental ponto-baltic -; aceste relatii au fost facilitate de morfologia de ansamblu a cadrului natural - existenta unor vai largi dispuse longitudinal, pe directia generala nord-sud si interfluvii usor de asimilat în circulatia dintre bazinele hidrografice mari. Desi sistemul continental de circulatie, unde statul moldovenesc gestiona partea sa sud-vestica, e disjunct acum din cauza evolutiilor geopolitice din contemporaneitate, poate fi lesne reactivat, axele importante, desi deturnate în favoarea Bucurestiului, în constructia teritorialitatii nationale si în defavoarea convergentei de la Galati, pastrându-si rolul structurant teritorial. Acestea sunt foarte vizibile în cartografia unor variabile mai conservatoare - densitatea populatiei sau potentialul de interactiune la nivel local cu o frana a distantei mai mare, specific relatiilor de proximitate. Individualizarea nivelului teritorial LAU1 (al plasilor), ce e o actiune ceva mai simpla din perspectiva teoretica e necesara, în primul rând, eficientizarii administratiei locale. În cazul acesta, vectorul transferului de competente administrative ar fi de la nivelul LAU 2 (comune, orase, municipii) catre acest nou nivel. Într-o ecuatie a reformei administrative la nivel regional, vectorii transferului de competente depind într-o mare masura de configuratia si dimensiunea viitoarelor regiuni administrative. Daca se vor înfiinta 15-16 regiuni (mici, fara doar si poate!), cu o medie de putin peste 1 milion de locuitori, transferul competentelor se va face predominant de la nivelul judetean, la cel regional. Acest transfer ar putea fi chiar total, pentru ca într-o regionalizare de tip „doua-judete”, de inspiratie sovietica, nu s-ar mai justifica existenta nivelului NUTS3 - judetul. În cazul unei regionalizari cu 7-8 sau 10 entitati NUTS 2 (în functie si de viitoarea pozitie a Bucurestiului în sistemul administrativ românesc), vectorul predominant al transferului de competente va fi de la NUTS 0 (nivelul national), la NUTS 2. Într-o astfel de configuratie regionala, care va cuprinde mai multe judete actuale, NUTS 3, chiar daca va fi delestat de o parte dintre atributiile administrative, îsi va demonstra importanta existentei sale. Resedinta judeteana ar putea functiona ca o filiala a Regiunii, iar judetul, în ansamblul sau, va avea si functia de reprezentativitate la nivel regional - va emite consilieri regionali, în raport cu dimensiunea demografica. O regiune care sa se suprapuna în linii generale pe arealul fostului stat moldovenesc (3,9 milioane de locuitori), chiar si cu o resedinta multilocalizata, ar fi mai competitiva în raport cu celelalte regiuni ale UE Lasând la o parte interesele baronilor judeteni, repetatele dezbateri din ultimele decenii asupra întelesului regionalizarii au condus la un sentiment de neliniste în rândul cetatenilor, în majoritatea lor captivi modelului de gestiune centralizata a teritoriului, inoculat de mai bine de un secol si jumatate, ca si cum aparitia si (re)teritorializarea regiunilor ar netezi calea unei centrifuge teritoriale, ce ar culmina în cele din urma cu un esec al natiunii. Regionalizarea n-ar trebui sa poarte o asemenea încarcatura negativa, pentru ca aparitia nivelului regional administrativ ar introduce doua dimensiuni noi guvernantei teritoriale - una ce tine de echitate si o alta de etica teritoriala. Din perspectiva echitatii, regionalizarea ar crea suportul necesar evolutiei într-o structura supra-nationala, precum UE, care va deveni treptat o Europa a regiunilor. Avantajul ar fi ca o regiune gestio­nata din interior îsi cunoaste mai bine nece­sitatile si ar deveni mai responsabila de nivelul ei de dezvoltare. Aici intervine dimensiunea etica, valabila si în relatiile de guvernanta, ordonate taxonomic, conform principiului subsidiaritatii. În ecuatia unei teritorialitati europeane, ce se afla la cumpana dintre Europa natiunilor si Europa regiunilor, nivelul regional va fi cel la care se va organiza pe viitor acest metateritoriu. Asa ca, nu vad care ar fi rostul crearii unor handicapuri suplimentare periferiei, punând în loc regiuni de ochii lumii, incoerente si incapabile sa devina competitive la nivel european. George Turcanasu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultatii de Geografie si Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
