O tara în care oamenii stau ascunsi în spatele zidurilor. Bogati ori saraci, toti sud-africanii locuiesc în case înconjurate de ziduri, mai simple ori mai complicate, dupa posibilitati. În orasele mai bogate, precum Pretoria, Sandton ori Capetown, dar si în cele sarace, precum celebrul Soweto, în care a trait fostul lider al rezistentei anti-apartheid si primul presedinte de culoare din singura tara africana cândva dezvoltata, Nelson Mandela, dar mai ales în localitatile mici ori fermele izolate de pe întinsul savanei, toti locuitorii – albi sau negri – si-au facut ziduri înalte peste care au instalat retele electrificate. Tara pare sa-si duca zilele în cosmarul unui razboi civil nedeclarat, dar omniprezent în mentalul colectiv si în modul de viata. Cu 35 de ani în urma, noi, cetatenii lagarului socialist stiam despre Africa de Sud ca este o tara condusa de un regim rasist, care-i tinea în ignoranta si saracie pe negrii bastinasi, iar pe cei nesupusi îi tinea captivi. Supus unei presiuni interne si internationale puternice de stânga, ultimul presedinte alb al tarii Frederik de Klerk a început negocieri asidui cu liderii partidului Congresul National African, l-a eliberat din închisoare pe Nelson Mandela, l-a implicat în tratative pe influentul arhiepiscop anglican Desmond Tutu, pregatind astfel transferul pasnic al puterii catre majoritatea de culoare si liderii CNA ce au câstigat lejer alegerile. Acum un sfert de veac, când am ajuns eu în Africa de Sud am gasit o tara încrezatoare în viitorul ei democratic. Era cea mai prospera tara din Africa si detinea cea mai performanta economie. În emisfera sudica doar Australia si Noua Zeelanda îi stateau alaturi. Cetatenii de culoare jubilau ca în sfârsit si-au dobândit libertatea. Negrii reusisera miracolul eliberarii – un fel de decolonizare interna – luând în propriile mâini puterea de la minoritatea alba. Transferul de putere pe cale pasnica parea o poveste de succes, mult clamata de stânga internationala marxista de obedienta sovietica. S-a întâmplat însa ca Rusia sovietica donatoare de sume consistente pentru partidele de stânga sa se prabuseasca putin înaintea regimului de la Pretoria, vaduvind astfel noii lideri de un important sprijin financiar si ideologic. Din discutiile purtate cu unii lideri de culoare am înteles ca libertatea recent dobândita era de culoare rosie. Rosu de Kremlin, ca sa nu existe dubii. Unii mi-au marturisit chiar ca beneficiasera direct de banii rusesti, pentru a-si face studiile în strainatate. În strainatatea occidentala, de unde vocea protestului lor se auzea mai bine decât de la Moscova si nu batea la ochi. „În Canada am studiat”, îmi marturisea unul dintre ei, cu bani comunisti. „Si românesti!” i-am replicat eu. Da, si românesti, întrucât România socialista era si ea contributor la cauza stângii anticolonialiste. I-am spus unuia dintre ei ca în timp ce banii românesti le sustinea cauza, în România erau lipsuri insuportabile, în vreme ce liderii opozitiei anticomuniste fusesera fie asasinati, fie condamnati la ani grei de detentie. „La fel ca Mandela?” m-a întrebat unul dintre ei. Da, la fel ca Mandela si mai mult decât atât. Am fost primit cu neîncredere si suspiciune pentru opinia mea, desigur, imperialista. Iar altcineva mi-a atras atentia ca politica URSS si comunismul sunt subiecte tabu, ce trebuie evitate cu grija. Înlauntrul partidului Congresul National African începusera deja lupte pentru suprematie. Despre câtiva dintre cei pe care i-am cunoscut atunci am aflat ca fusesera asasinati în plina strada. Acum un sfert de veac, Africa de Sud parea sa aiba un viitor luminos: democratie, libertate, prosperitate, puterea în mâinile majoritatii, toleranta si iertare. Doar ca povestea aceasta optimista s-a destramat ca o boare. Albii au înteles ca nu mai au nici un viitor într-o tara plina de riscuri si au emigrat masiv, lipsind astfel regimul de competente si capitaluri. Ziarele relatau deja despre acte de vendeta comise împotriva albilor. Am întâlnit buri care îsi facusera din fermele lor din savana adevarate citadele cu creneluri. Îmi era clar ca solutia reconcilierii era o semireusita, iar albii vor emigra, mai devreme sau mai târziu. QED: dupa 25 de ani de libertate pentru negri si de majoritate confortabila, noua Africa de Sud este povestea unui esec anuntat si evitat cu grija de stânga interna si internationala, care nu poate admite înca un esec, dintr-o lunga lista a istoriei recente africane. Câteva date edificatoare: moneda nationala – randul – fusese umar la umar cu dolarul, dupa care a ajuns la o paritate de 4 la 1, iar azi de 18 la 1; economia este în declin accelerat; sistemul politic este corupt pâna în maduva oaselor; saracia este endemica; lipsurile de tot felul submineaza încrederea populatiei; rata criminalitatii si incidenta infectarii cu virusul SIDA sunt printre cele mai mari din lume; imigratia din statele vecine este incontrolabila; iar calitatea serviciilor în cadere libera. Care este mostenirea lui Mandela cel glorificat pretutindeni si turnat în statui de bronz de dimensiuni uriase, ca în Coreea de Nord? Cei mai multi cetateni recunosc faptul ca luna de miere s-a încheiat de mult în vreme ce venerabilul lider de odinioara este criticat pentru ca nu a reusit sa îsi tina sub control fii politici de suflet. Parinti si copii, ca în povestirea lui Turgheniev. Am auzit de mii de ori istorii despre lideri care nu-si pot controla odraslele. De fapt, aceasta este povestea de insucces a tuturor regimurilor aglutinate în devalmasie si finantate din afara. Puterea le-a luat mintile celor nepregatiti, ne spune cu asupra de masura istoria. Iar Africa de Sud s-a aliniat deja curentului. În oraselul Soweto, de lânga Johannesburg, saracia de azi este la fel de lucie ca cea de odinioara. Dar s-a mai adaugat ceva: ziduri înalte, care strivesc casute pricajite. Evident, esti întâmpinat cu imnuri de glorificare a lui Mandela, dar parca usor crispate. Iar în zona metropolitana Johannesburg – Pretoria, curentul electric este taiat 6 ore pe zi. Am sentimentul de déjà-vu. Iar ca povestea aceasta sa aiba un înteles, Africa de Sud plateste azi nota catre Rusia lui Putin, mostenitoarea Uniunii Sovietice a lui Stalin si Blejner. Tot cu sprijin rusesc, tara a descoperit virtutile luptei anti imperialiste în marea alianta ideologica numita BRICS. Nu-i asa ca faptele se leaga? Iar regimul corupt din tara este o mana cereasca pentru Rusia lui Putin. Dar si o capcana pentru idiotii utili de pretutindeni. Asa am gasit eu Africa de Sud, dupa un sfert de secol. A nu se deduce din dezamagirea mea ca am nostalgii fata de regimul de apartheid, cum ar putea crede stângistii. N-am facut decât sa formulez câteva întrebari si sa invit la reflectie cu privire la felul în care lucreaza ideologiile mesianice, strivind rationalitatea istoriei, atât cât mai este. Mihai Dorin este istoric si publicist
