Autorul continua seria distinctiilor între editarea stiintifica a textelor vechi si diortosirea periodica a cartilor întrebuintate în serviciul liturgic. Ulterior verbul a diortosi, împreuna cu familia sa de cuvinte, a mai capatat un sens foarte legitim, curent si astazi, desi cu o conotatie a arhaicitatii, însemnând „activitatea oficiala facuta de regula de o comisie sinodala de a corecta si adapta cartile bisericesti din uzˮ. Asadar, dupa cum se stie, corpusul de carti de care se slujeste preotul în efectuarea serviciului divin si a altor acte liturgice, de la Liturghier, Psaltire, Evangheliar, Octoih, Minee etc., este, periodic, reînnoit si retiparit. Caracteristica textelor bisericesti, pe lânga parfumul lor arhaizant, este conservatorismul. Nimeni nu-si permite sa schimbe radical textele slujbei, stiti prea bine, ma adresez unor oameni care stiu foarte bine ce spun, nu intentionez, ca sa zic asa, sa vând castraveti la gradinar. Aceasta diortosire are legitimitatea ei, este facuta de persoane autorizate si consta în foarte fine corecturi si adaptari de limba si de stil. De exemplu, stiti prea bine ca si astazi, în cunoscuta cântare pascala, am rostit morminte, în loc de mormânturi, cum spuneam acum câtiva ani si cum înca se mai spune în unele locuri. În loc de pre, cum spuneam acum câtiva ani, am spus pe („Nu ne duce pre/pe noi în ispita.ˮ Asta înseamna diortosire, adica o foarte fina operatie de ceasornicar, facuta în scopul de a mai adapta putin la sensibilitatea moderna textele bisericesti în uz. Aceasta înseamna diortosirea si nimic altceva. Ma repet: isprava grupului de la Râmnic, despre care am vorbit în episoadele trecute, nu este o diortosire, ci o mutilare a textului vechi. Când iei un text vechi sa-l editezi stiintific, îl lasi asa cum este el, transcriind critic din chirilica în scrierea actuala, potrivit unor criterii fundamentate pe cunoasterea exacta a istorie limbii si a paleografiei chirilice. Când editezi Liturghierul lui Dosoftei sau Liturghierul lui Antim Ivireanul nu ai voie sa modernizezi textele originale, fiindca avem deja textul actual, cel deja facut sub auspiciile Sinodului si îl putem cumpara pe pangarele oricarei biserici mai rasarite din marile centre bisericesti sau de pe la manastiri. Ceea ce trebuie sa faca cel ce îsi asuma editarea unui text vechi este sa îl reconstituie si sa‑l puna la dispozitia cititorului în toata splendoarea lui originara. Editarea textelor românesti vechi a fost sarcina de baza a filologiei românesti. Noi, cei putini care activam pe acest teren, apartinem celei de a cincea generatii de filologi români. Colegele si colegii nostri mai tineri, doctoranzi în filologie, reprezinta, probabil a sasea generatie de filologi. Prima generatie a editorilor de texte vechi este cea a lui Timotei Cipariu (Crestomatie sau Analecte literarie, 1858), Aron Pumnul (Lepturariu românesc, 1862), Bogdan Petriceicu Hasdeu (Cuvente den batrâni, 1878), Moses Gaster (Crestomatie româna, 1892). A doua generatie de filologi români include învatati precum cea a lui Ion‑Aurel Candrea (Psaltirea Scheiana, 1916), Sextil Puscariu si Alexe Procopovici (Cazania a II‑a a lui Coresi, 1914). Vine apoi generatia a treia a filologilor‑editori, din care mentionez, selectiv, numele lui Jacques Bick (Cazania lui Varlaam, 1943) si Iorgu Iordan (Letopisetul lui Neculce, 1955). În fine, a patra generatie de filolgie dedicati vechii culturi românesti, pe care o putem numi generatia de aur, include numele unor învatati precum Gheorghe Mihaila (Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, 1970), Viorica Pamfil (Palia de la Orastie, 1968), Mariana Costinescu (Codicele Voronetean, 1981), Liviu Onu (Herodot‑ul de la Cosula, 1984).), Ion Ghetie (Manuscrisul de la Ieud, 1977), N. A. Ursu (opera lui Dosoftei). Ultimii doi au reusit sa coaguleze în jurul lor, la institutele de specialitate din Bucuresti, respectiv, din Iasi, veritabile „scoliˮ de filologie. Cea de-a cincea generatie de filologi români, careia îi apartine si cel care va vorbeste, este ilustrata de bogata activitate de editori de texte vechi a unor cercetatori, între care mentionez, fara pretentia exhaustivitatii, câtiva: Gheorghe Chivu (Codex Sturdzanus, 1993, Institutiones linguae Valachicae, 2001), Mihai Moraru (Biblia 1688, Psaltirea de la Balgrad), Carmen Pamfil (opera lui Timotei Cipariu), Eugenia Dima (Biblia 1688, Ioan Cantacuzino în versiunea lui Nicolae Spatarul Milescu) si Alin‑Mihai Gherman (editii din Ioan Zoba din Vint, Eustratie Logofatul, Teodor Corbea, Samuil Micu, Grigore Maior). Palia de la Orastie (1582) Cea mai recenta generatie de filologi români preocupati de editarea de texte românesti vechi, sa îi spunem a sasea generatie, se afla în curs de afirmare. Evit sa rostesc un nume, multi au fost îndrumati de mine în realizarea doctoratului, unii s‑au afirmat în cunoscutul proiect Monumenta linguae Dacoromanorum, despre care am mai vorbit si cu alte prilejuri, inclusiv în cadrul acestei rubrici. În acest secol si jumatate de activitate, filologii români au reusit tiparirea în conditii critice onorabile a aproape tuturor textelor din secolul al XVI-lea. Nici nu sunt prea multe, aproximativ cincizeci de texte importante, tipariturile coresiene, psaltirile etc. Secolul al XVI-lea putem spune ca, din punct de vedere stiintific, este mai bine cunoscut si reprezentat din punct de vedere al editarii. Textele importante ale secolului al XVII‑lea au fost doar partial editate. Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Balgrad si Biblia ar putea servi drept exemple demne de urmat. Ideal ar fi sa se realizeze o colaborare între Universitati, Academie si Institutele de cercetare, pe de o parte, si Biserica, pe de alta parte. Asa s‑au petrecut lucrurile, de exemplu, cu Noul Testament de la Balgrad. Editia din 1988 a fost facuta de filologi avizati, care au lucrat cu binecuvîntarea, si, desigur, cu sprijinul ierarhului locului. (Va urma) * Prezentul text reprezinta substanta unei comunicari prezentate în cadrul Simpozionului International „Local si universal în Ortodoxia româneasca. Credinta - Unitate - Identitate”, Iasi, 9-11 mai 2018, organizat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei, în colaborare cu Facultatea de Teologie a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
