În noul format al Cupei Davis, extrem de ofertant, echipa României are o mica sansa de a participa la masa bogatilor. Sezonul international de tenis 2021, mai mult sau mai putin reusit (pareri sunt multe), se încheie cu o adevarata baie de sampanie. Cupa Davis. O competitie revolutionata cu doi ani în urma de catre ATP si a carei revolutie a stârnit multe controverse mai ales din partea conservatorilor ce tineau mult la meciurile jucate pe terenuri proprii în care minunatul public sa-si sustina cu frenezie minunata echipa favorita... ca la fotbal unde meciul fara spectatori este ca nunta fara lautari. Din acest punct de vedere, italienii si sud-americanii au fost cei mai vehementi contestatari. De sud-americani nu ne mai mira, au patit-o (mai exact era s-o pateasca) si ai nostri Nastase si Tiriac, la Rio de Janeiro înaintea primei finale „cu Salatiera pe masa” aproape de a fi eliminati de anonimii Koch si Mandarino în fata unui public care confunda arena de tenis cu „Maracana”. De italieni ne-am dumirit chiar în actuala editie la Torino, unde o galerie parca adusa cu autocarele de pe „Delle Alpi” au facut ca lumea sa se întrebe ce au comun acesti „mascalzoni” cu spiritul tenisului. Aplaudarea greselilor nefortate, amocul din tribune la dublele greseli ale adversarilor, sunt doar unele argumente în defavoarea spiritului de fair-play anglo-saxon al tenisului. Pacat de niste tenismani de mare valoare si simpatici precum Fognini sau Sinner ca au fost - fara voia lor - detestati pe tot mapamondul din cauza unor netrebnici. De altfel, organizatorii turneului final au distribuit gazduirea meciurilor pe mai multe arene din Europa, tocmai pentru a estompa criticile la adresa sistemului. Un alt motiv de contestare a Cupei Davis - într-o masura mai mica - este implicarea fotbalistului Gerard Piqué în organizare. Desi provine dintr-un fotbal la fel de fierbinte ca si cel italian, fundasul Barcelonei a facut o treaba buna, ca un om de afaceri detasat de nebunia de deunazi. Într-adevar, cu Piqué sau fara el, cu Shakira sau fara ea, Noua Cupa Davis arata neasteptat de bine. Temerea multora ca noul format se va transforma într-o competitie elitista s-a spulberat. Ce elitism se poate la un turneu care reuneste 18 echipe distribuite în sase grupe într-un sistem turneu de 3x6 aproape de KO? Ce elite sunt favorizate când vorbim de Columbia, Ungaria si Kazahstan? Sau când România (vom reveni!), cu jucatori din afara Top 200, se afla în anticamera finalei? Mai mult, spiritul Cupei Davis de altadata (de atunci când, de exemplu, necunoscutul Toma Ovici îl învingea pe marele Pierre Barthes, ori Dumitru Haradau pe John Lloyd) a ramas intact, diferita fiind doar temperatura! Plus formatul întâlnirilor, doua seturi din trei, doua simpluri si un dublu, duce la un dramatism vecin cu nebunia. Bineînteles ca sistemul este perfectibil, dar pâna acum, cu numai doua editii disputate, rezultatul este peste asteptari. Mai exista oare fanatici care sa mai creada în vremurile când detinatoarea juca direct în finala „challenge round”, evident, pe teren propriu si spectatori asijderea? Acum, când detinatoarea, Spania, este eliminata la prima strigare? Ziceam de România. Echipa baietilor nostri, cu Horia Tecau la ultima reprezentatie si cu un Marius Copil în cadere libera în clasamentele mondiale, pare victima sigura într-un baraj în care - vorba lui George Cosac - presedintele FRT- este imposibil sa nu dai de adversari din Top 100. Dar avem si noi sansa noastra, un epsilon, acolo, asa cum a avut-o recent Kazahstan în fata Serbiei sau Suedia în fata Rusiei, marea favorita a anului care se stinge. De la Andrei Pavel, la Marius Copil via Victor Hanescu, românii au jucat altfel în Cupa Davis chiar în momentele în care legea gravitatiei îi afectau în circuitele ATP. Si mai avem sansa unei strategii inteligente, care lasa tinerii de perspectiva sa se rodeze în turneele ITF (Jianu, Apostol, Cretu, Jecan) rodând pe Frunza sau Boitan în meciuri mai usoare, cu Peru. E greu sa patrunzi în marea finala de 18, este greu si pentru marile natuni. Dar ne putem permite sa visam, ca pe vremurile nebune ale lui Tiriac si Nastase. Si, ca sa-l parafrazam pe patriarhul gazetariei românesti, Ioan Chirila, biograful acestui cuplu de aur, „ar fi prea frumos”. Dar pentru a juca într-un turneu final, cu cel putin doua întâlniri de înalt nivel, merita din plin.
