De vreo trei saptamâni suntem mai saraci aici, pe pamânt, si mai bogati în Cer. Am pierdut un duhovnic, un rugator, un stâlp al Bisericii. Am câstigat, înaintea Tronului Preasfintei Treimi, un veghetor, un mijlocitor, un ajutor de nadejde. Parintele Ieroschimonah Simeon Zaharia a mers la Domnul, pe Care atât de mult L-a iubit si slujit, în ziua de 2 septembrie 2023, dupa aproape 96 de ani de vietuire în aceasta lume. A fost ultimul dintr-un sir lung de duhovnici ai unei „generatii de aur”, care cuprinde nume precum Cleopa Ilie, Petroniu Tanase, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc sau Paisie Olaru. A fost, însa, cel mai putin cunoscut dintre toti. Practic, publicul larg abia la moartea sa a aflat ce comoara duhovniceasca adapostea Manastirea Sihastria. A fost calugarit cu numele de Serapion, dar numele i-a fost schimbat în Simeon odata cu tunderea în schima mare în Muntele Athos, acolo unde s-a nevoit o buna parte a vietii sale. Am avut marea binecuvântare de a-l întâlni pe Parintele Simeon în tinerete, într-un moment de cumpana al vietii mele. Se întâmpla în miezul lunii decembrie a anului 1996. Eram student la Filosofie, în ultimul an. De mai multi ani traversam o perioada foarte framântata si tulbure, cu multe cautari si sminteli, desi cu multe împliniri în anumite domenii. În vara acelui an primisem, dupa o noapte care a cutremurat pâna-n adânc sufletul meu, încredintarea ca trebuie sa redevin madular viu al Bisericii si chiar sa ma îndrept catre Teologie. Nu mi-am pierdut niciodata credinta, nu am încetat niciodata, de exemplu, sa tin posturile. Dar viata mea era într-o devalmasie care impunea o decizie transanta, o schimbare radicala. Ma aflam la Manastirea Sihastria de câteva zile. Era în preajma praznuirii Sfântului Ierarh Spiridon. Hotarât sa fac o spovedanie generala dupa mai multi ani de dureroase „acumulari”, bat la usa Parintelui Ioanichie Balan. Stiam de la bunica mea din Stanita ca suntem rude. Parintele Ioanichie a stat de vorba cu mine pe îndelete, mai ales dupa ce a aflat ca sunt directorul unei reviste studentesti, dar când a venit vorba despre spovedit a fost categoric: „Eu nu am timp sa spovedesc, eu trebuie sa scriu carti. Poporul acesta are nevoie de carti duhovnicesti. Mergi la vecinul de alaturi, la Parintele Serapion”. Ceea ce am si facut. Parintele m-a primit cu multa blândete, cu un firesc, ca si cum nu veneam prima data la dânsul. Dupa ce mi-am varsat sub patrafir inima mea cu toate cele adunate, mi-a dat dezlegare si canon. Apoi, i-am vazut chipul îndurerat. Suferea pentru mine cum n-am mai vazut pe nimeni pâna atunci sa o faca. Ma asumase întru totul. Am plecat pe de o parte usurat, ca si cum as zbura. Pe de alta parte, eram trist pentru ca Parintele fusese nevoit sa asculte lucruri care l-au îndurerat. L-am reîntâlnit, însa, a doua zi. De data aceasta, chipul îi era vesel si luminos. Vorbea cu mine de parca eram vreun ucenic care-l odihnea prin viata sa curata. De atunci, nu am mai fost la el. La scurt timp dupa acest moment, mi-am gasit un duhovnic în Iasi. Despre Parintele Serapion am aflat, dupa 2000, ca-l chema Simeon, ieroschimonahul. Nu m-am mirat deloc când am vazut, peste ani, ca Parintele Mitropolit Teofan are mare evlavie la acest calugar smerit, pomenind în cuvântul de la înmormântarea sa despre „viata lunga, frumoasasi sfânta a Parintelui Simeon”. Între putinele sale cuvinte consemnate, este si aceasta formula pe care o folosea adesea, cu seriozitatea-i care-l caracteriza, Parintele Simeon: „cu Dumnezeu nu glumi si cu diavolul nu te juca”. Cred ca nu exista un avertisment mai potrivit pentru omul contemporan, care trateaza cu multa usuratate subiecte de viata si de moarte. Chiar daca m-am spovedit o singura data la sfintia sa, am convingerea ca, într-un fel sau altul, si pe mine ma va fi purtat Parintele Simeon în rugaciunile sale. Ca duhovnic, am învatat si eu ca pe tot omul pe care-l primesti la spovedanie, chiar daca nu ramâne fiu duhovnicesc, într-un coltisor de inima tot îl vei pastra, ca pe un scump odor. Închei cu un ultim lucru pe care ar trebui sa-l învatam din felul în care Parintele Simeon si-a trait viata. Sa îndraznim sa credem ca mai exista si azi duhovnici iscusiti, smeriti si plini de dragoste, chiar daca nu sunt activi pe conturile retelelor de socializare sau nu apar cu predici si conferinte pe internet. Sa-i cautam mai ales pe acestia, pe cei care-si ascund virtutile si-si tainuiesc nevointa. În felul acesta, mai iesim putin din duhul unei lumi pentru care nu exista decât ceea ce este mediatizat. Vom redescoperi, astfel, în toata profunzimea ei, calea bimilenara a Bisericii, calea mereu actuala a Parintilor nostri celor din vechime sau de mai ieri.
