Digi anunta, pentru aceasta toamna, un curs intensiv de jurnalism cu durata de trei luni. Prima obiectie care îti vine în minte este ca trei luni înseamna mult mai putin decât trei ani de facultate (plus doi pentru un eventual master). Sa admitem totusi ca e vorba de niste cursuri intensive, cu rol de initiere în secretele meseriei. În publicitatea de la Digi 24, suntem asigurati ca doritorii vor lucra în redactie, în studiouri, dar si „pe teren” (e bizar însa ca „pe teren” e pus între ghilimele, ca si cum „pe teren” ar însemna, de fapt, altceva). Pe site-ul scoalademedia.ro înca o precizare sibilinica: „vei avea ore de curs si proiecte (?), dar si ore de lucru în redactie” (în noua limba româna, „dar si” înlocuieste întotdeauna – poate ca ati observat – pe „precum si”). Site-ul ne mai ofera sfaturi pretioase: „la stiri, viteza este esentiala”; „cursantii se vor întâlni si vor lucra cu trainerii si cu alti practicanti ai jurnalismului, care vor fi invitati sa se se întâlneasca si sa ofere ponturile (?!) lor pentru intrarea în acest domeniu. Orice astfel de întâlnire este o deschidere de lumi(?!)”. Ma întreb ce ponturi va oferi una din viitoarele profesoare care marturiseste – tot într-un clip publicitar – ca nu a facut studii de specialitate. Probabil ca tocmai acesta va fi pontul, desi seamana mai curând a poanta. Dupa ce ni-i prezinta pe principalii profesori (pardon: traineri), site-ul ne indica si directiile majore ale cursurilor, scotând în relief aspectele pe care se va pune accent. Cu regretul ca nu pot cita mai mult, spicuiesc din aceste pagini de o rara densitate informationala si de o cuceritoare expresivitate: introducere generala în broadcast, targetarea audientei, date mining, case studies, body language, bucla de feedback, landscapul media în România, story telling, tipologii de content, branding, lucrul cu message box-ul, tips and tricks pentru fiecare, optimizare de reach, content paid, live report, voice-over, public speaking. În mod deloc surprinzator, printre disciplinele predate lipseste un curs de folosire corecta a limbii române. El ar fi trebuit sa fie, dimpotriva, prioritar. Cu câteva exceptii, e jale mare – o stie toata lumea – în mass-media din România. Presa scrisa agonizeaza, televiziunile ne propun filme stupide, emisiuni de divertisment de o vulgaritate crispanta, iar posturile zise „de stiri” sunt previzibile, redundante si confunda, cel mai adesea, informatia cu propaganda. Digi 24 face întrucâtva figura mai onorabila, chiar daca s-a facut vinovata, în mai multe rânduri, de partizanat. Peste tot frapeaza precaritatea discursului, incapacitatea de a elimina stereotipurile. A devenit o raritate fraza care sa nu-l contina pe „faptul ca”: „el a declarat faptul ca”, „X. a spus faptul ca” etc. Se vorbeste în clisee, se vorbeste împleticit, impresia generala e de jalnic amatorism. Facultatile de jurnalism scot pe banda rulanta absolventi despre care presupun ca fac tot felul de meserii, numai jurnalism nu. Aceste facultati sunt locuri unde se vând iluzii, asa cum se pregateste sa fie si Scoala de media de la Digi. ******** Daca ai predispozitie pentru depresie e bine sa nu urmaresti transmisiile de la Olimpiada de la Tokio: tribune goale, atmosfera stranie, de sfârsit de lume. Au japonezii, nu ma îndoiesc, ratiunile lor, dar o competitie de o asemenea amploare fara public e o aberatie. Prin contrast, doamna care a comentat festivitatea de deschidere a manifestat un entuziasm zgomotos si a rostit un lung discurs în noua limba de lemn, pronuntând de zeci de ori cuvântul „diversitate”. Dar parca pentru a compensa absenta spectatorilor, Olimpiada din acest an a introdus discipline noi, numite „discipline alternative”, despre care nimeni nu si-ar fi închipuit, în urma cu câteva decenii, ca vor deveni sporturi olimpice: escalada si proba de skateboard. Si cum nimic nu opreste progresul, s-a anuntat ca viitoarele Jocuri Olimpice de la Paris vor include si proba de … breakdance! Tinerii care concureaza la „Românii au talent” ar trebui sa înceapa, înca de pe acum, sa se pregateasca. Am mai vazut un sport care m-a surprins ca a ajuns olimpic: baschetul în care se înfrunta doua formatii formate din câte trei jucatoare (a fost si o competitie masculina? nu stiu) si care se joaca la un singur cos. Mi-a amintit de vremea adoloscentei, când – aidoma domnului Jourdain cu vorbirea lui în proza – practicam cu colegii de clasa un sport olimpic fara sa stim. Sa remarcam ca, în continuarea unei tendinte vizibile de o buna bucata de vreme, s-a mizat în continuare pe paritatea de gen: am vazut femei boxând si femei ridicând haltere. Nici nu-mi trece prin gând sa declar ca spectacolul este dezagreabil, nu vreau sa mi se ridice feministele în cap. Si nu voi spune nimic nici despre schimbul de amabilitati dintre Ana Maria Popescu si ministrului sportului, cu atât mai mult cu cât aflu ca Ana Maria Popescu este colonel. În definitiv, ea are datoria sa-l salute doar pe generalul Ilie Nastase. Alexandru Calinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor.
