E timpul sa vorbesc acum despre profesorii de filosofie. Nu prea îi cunoaste lumea, pentru ca sunt putini si nimeni nu întelege exact cu ce se ocupa. Nu predau nici matematica, nici informatica, nici limba româna, nici limbi straine. Atunci ce predau? În articolul trecut am vorbit despre planurile-cadru pentru liceu, în care Filosofia este o disciplina mai de coada clasamentului, cu toate ca „formarea, nu informarea tinerilor” este telul cu care se trezeste dimineata în minte fiecare ministru al învatamântului. Se pare însa ca întrebarile fundamentale ale vietii, nelinistea în fata misterelor lumii si cunoasterea pura nu fac asta. Se adauga, desigur, si cugetarile pedagogico-manageriale ale câte unui director de scoala (despre care vorbeste scriitorul si profesorul Horia Corches în Dilema veche), dupa care „celelalte ore, care pe copii nu îi intereseaza, ca nu dau examene la ele, vor fi facute online”. Bineînteles, filosofia nu intereseaza pe nimeni acum, pentru ca „formarea” sta, mai târziu, în sarcina „formatorilor” (traineri, le zice) angajati de firme pentru disciplinarea angajatilor. E timpul sa vorbesc acum despre profesorii de filosofie. Nu prea îi cunoaste lumea, pentru ca sunt putini si nimeni nu întelege exact cu ce se ocupa. Nu predau nici matematica, nici informatica, nici limba româna, nici limbi straine. Atunci ce predau? Cred ca cel care alege sa fie profesor de filosofie are stofa de erou. Mai întâi, porneste pe acest drum printr-un examen de titularizare, stiind ca îi este aproape imposibil sa se aleaga cu o slujba normala, la o singura scoala. (I)luminatii din minister au decis, printr-un tabel „centralizator”, ca absolventii facultatilor de Filosofie se pot titulariza doar pe doua discipline (desi pot preda mai multe). În masura în care o norma didactica are 18 ore, a gasi la un singur liceu o norma întreaga e greu de crezut. Solutia: o plimbare, cel putin saptamânala, daca nu chiar zilnica, între mai multe licee, pentru a cunoaste orasul, ba chiar si împrejurimile lui, diverse colective de cadre didactice, cât mai multi elevi si parinti. O bucurie, desigur, pentru ca a preda este o vocatie, nu? Apoi, odata luat „postul” frumos împrastiat geografic pe strazile judetului, urmeaza întâlnirea cu elevii. Si un nou calcul: disciplinele din sfera filosofiei sunt, în majoritatea lor, atent chivernisite la o ora pe saptamâna. Prin urmare, 18 ore înseamna, de fapt, 18 clase de elevi. Prin grija mai noua a specialistilor de la centru, într-o clasa de liceu sunt pâna la 24 de elevi... deci 24 de elevi. În total cam 432 de elevi (nu prea pot fi cu mult mai putini), pe care trebuie sa îi cunosti, sa îi urmaresti cum evolueaza, sa stii, în fiecare caz, ce si cum ar trebui sa le predai. Saptamânal. Ca sa îi „formezi”, ca asa trebuie în învatamântul modern, centrat pe elev. Nu stiu exact, dar cred ca într-o companie (din acelea care duc economia în spate, cum spune primul nostru ministru) nimeni nu are, în medie, 85 de „task-uri” zilnic. Dar trecem si peste asta. Mai urmeaza o încercare de Fat-Frumos din basme: aceea de a descifra, cu maxime sfortari hermeneutice, niste manuale scrise, parca, de dusmani întunecati ai scolii. Eu am învatat pe un manual compus din texte filosofice, cu minime interventii explicative (câteva pagini în total). Era un manual greu, dar foarte interesant. Acum, pentru a face lucrurile mai usoare pentru elev (si mai aplicabile în viata, cum scriam mai demult), explicatiile coplesesc fragmentele filosofice citate: le schimonosesc pâna la ininteligibil, le scot din context, le fac sa spuna lucruri „actuale” când de fapt ele spun cu totul altceva, problematizeaza si clasifica aiurea concepte, idei si teze din perioade cu totul straine una de alta. Totul pentru a spune, de fapt: filosofia, dragi elevi, e despre voi, nu despre 2500 de ani de traditie a gândirii care ne-au adus, astazi, unde suntem; despre ceea ce este „de dezbatut” (debatable) si despre „ce credeti voi”. Toti suntem filosofi, doar sa formulam fraze complicate. Or, as spune, tocmai rigoarea în învatarea ideilor mari, cu micile detalii care le diferentiaza si le fac intranzitive cultural este mult mai „formativa” decât acest joc halucinant al „parerilor personale” formulate dupa un tipic gol. Trecând prin toate aceste încercari, viitorul profesor de filosofie este un erou. Si, miraculos, acesti eroi exista. Ba chiar îsi pastreaza si umorul, când povestesc despre ei. Precum un bun prieten, „intrat de curând în sistem”. Absolvent de teologie si filosofie la Viena si Tübingen, doctor, preda la trei licee din tara, unul dintre ele la 70 de kilometri de celelalte doua. O directoare binevoitoare, vazându-l necajit, îi face o propunere: în plus fata de norma lui, nu ar vrea sa predea (ca necalificat) si educatie tehnologica? Sau muzica, daca tot a studiat teologia. Sau fizica si chimie, ca nu e greu. L-am sfatuit sa nu renunte la educatia tehnologica (la tâmplarie, mai ales). Poate învata sa mai mestereasca ceva prin casa. M-a dezamagit: vrea sa îi învete pe elevi istoria tehnicii. Dar cuie cine mai bate? Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
