O consecinta neasteptata a „anglofoniei” mele dobândite (oare este anglofonie un cuvânt în dex?) este ca înteleg acum versurile cântecelor adolescentei mele, scrie profesorul Alex Doboli, cadru universitar la Stony Brook University, The State University of New York, originar din România, într-un articol de opinie de pe site-ul PressHub. Astazi, de exemplu, am alergat ora de gym pe cântecele lui Alice Cooper si când am ajuns la “House on fire”, dintr-o data, în loc de “House on fire, nanana tralala nanana, House on fire”, asa cum stiam cântecul de pe vremuri, au fost cuvinte care se legau în versurile unui cântec de dragoste cu o tenta erotica puternica. Nu doar ca l-am ascultat repetat în timp ce am alergat, dar l-am si strigat în masina în drum spre casa, chiar daca am avut un pic de emotie când am condus cu 40 de mile într-o zona cu restrictie de 35, unde politia are obiceiul sa stea la pânda. Si asa, am descoperit versurile cântecelor mele favorite, si între Sex Pistols, “Anarchy in the UK”, “God save the queen”, The Ramones, Kim Wilde, chiar un pic de Olivia Newton John si Electric Light Orchestra, am ajuns sa-mi reduc timpul cu doua minute la patru mile alergate, ba chiar doua minute jumatate în zilele bune. Si am înteles ca versurile lui “Moonlight shadow”, a lui Mike Oldfield, sunt asa de tragice si de triste, iar noi dansam pe ele la disco… La fel si cu cântecele religioase ale lui Phil Collins, cântece la care noi le-am zis blues – hahaha, blues, oare pentru ca era lumina albastra la stroboscop? Nu odata m-am întrebat cum ar fi fost oare daca m-as fi nascut si as fi crescut în SUA? Îmi vad baietii, si am retrait împreuna cu ei gradinita, scoala primara si gimnaziul, si retraiesc acum ultimul an de liceul si universitatea. Totul este pentru ei altfel decât a fost pentru mine. La vârsta când ei au mers în excursii cu clasa prin Spania si Insulele Galapagos, eu am avut oportunitatea ca împreuna cu unii dintre colegii mei de liceu, adica cei care nu s-au scutit medical, sa sapam la Canalul Dunare Marea-Neagra. Si desi am trecut prin tot felul de experiente scolare si am avut bafta câtorva profesori priceputi, si am participat la olimpiade nationale si destule alte concursuri, si multe altele din categoria asta, totusi, cele trei luni de Canal ramân cea mai interesanta si unica perioada a adolescentei mele. Ceva ce baietii mei nu au trait. Si desi au fost atunci luni deprimante si dureroase, care parca nu se terminau, mi-au dat ceva bun si util în viata. Ceva ce am ajuns sa apreciez. Mai precis, am învatat în cele trei luni de la Canal sa ma multumesc cu putin, sa nu ma astept la mare lucru de la ceea ce este în jurul meu, ca orice experienta nasoala trece, ba chiar ca exista lucruri placute acolo unde ma astept mai putin. Sunt trei lucruri care mi-au prins foarte bine în viata, m-au ajutat mai ales când am decis sa-mi resetez viata venind în SUA. Viata de brigadier la Canal a fost extrem de austera. Socanta pentru un adolescent de saisprezece ani, crescut în siguranta si comfortul relativ al familiei sale. Am umblat îmbracati în salopete de munca de dimineata pâna seara, deseori nevoiti sa purtam o casca de miner pe cap. Nu este clar care a fost rostul castii, ca deasupra noastra era doar cerul albastru, însa am priceput atunci ca nu totul pe lumea asta are o explicatie care sa aiba vreun sens. Ca absurdul exista. Mâncarea a fost constant proasta, chiar si pentru standardele perioadei de foamete a anilor optzeci. Slanina fiarta într-un potpuri de vegetale a fost optimul bunatatilor culinare care ne-au fost oferite la cantina taberei, asta când am putut mânca la masa si nu pe jos, în praful de pe câmp. Conditiile sanitare au fost dureros de precare. Interesant, nu reusesc nici acum, în timp ce scriu, sa-mi amintesc unde am facut dus cu apa calda, caci baraca noastra din satul Cumpana, în judetul Constanta, nu a avut decât o spalatoarie cu apa rece, cu chiuvete mari din metal ruginit. Cu siguranta nu am facut dus zilnic dupa orele de dat cu hârletul prin Canal. Tot atunci am învatat ca sobolanii pot alerga vertical, cu capul în jos, când am vazut unul gonind pe o teava din baraca noastra, de la tavan la pamânt. Dar am supravietuit sanatos saraciei si frigului, ca luna noiembrie poate fi foarte rece în Dobrogea, mai ales când bate vântul. Citeste continuarea pe PressHub.ro
