Traim sub dictatura scaunelor. Suntem, la rândul nostru, niste scaune, ce urmeaza a fi aruncate pe fereastra sau pe scara blocului. Suntem multimea, drojdia de pe fundul butoiului, niste resturi umane, din care niste scaune încerca sa faca o ciorba si s-o împarta, la vreme de seara, multimii vide ce fierbe sub fereastra, în piata publica. * Nu trebuie sa fortezi limitele realitati, caci ea adeseori vine cu forta unui taifun peste tine, antrenând în suvoiul ei atâtea imagini si atâtea aberatii, încât nici un maestru al grotescului sau al absurdului, începând cu Rabelais, Swift, Gogol, Lautréamont, Kafka, Hašek si terminând cu I.L Caragiale, Eugen Ionescu si Urmuz, nu l-ar putea zugravi. Iar atunci când peste realitatea fizica se suprapune una psihica, izvorâta din frustrari si din angoase, banalitatea lumii noastre apare ca o eruptie a fantasticului ce inunda nu numai mapamondul, ci si întreg cosmosul. * „Pic lânga pic, smalt negru, pe barba Lui slei/ Un sânge scurt, ca doua mustati adaugite,// Vii, vecinici, din gingia prasilelor cumplite/ Albira dintii-n pulpa intrati ca un inel.// Sfânt trup si hrana siesi, Hagi rupea din el.” Poate ca acesta e motto-ul care ar trebui sa aiba ca punct de reper volumul de versuri al lui Ion Cristofor, „Poeme canibale”, volum aparut în anul 2021, la Ed. Casa Cartii de Stiinta din Cluj Napoca. Daca în cazul personajului lui Ion Barbu, antropofagia se desfasoara dupa un anumit ceremonial de un baroc oriental sclipitor într-un loc al pierzaniei, la Izarlîk, unde Nastratin Hogea, înconjurat de prostime, de târgoveti, dar si de „dervisi cu fata supta de veghi, adusi de sale,/ pierduti între pufoase si falnice pasale”, confera publicului un spectacol halucinant, în cazul poemelor lui Ion Cristofor autodevorarea poemelor sale are loc într-un cadru obisnuit, post industrial, la periferia unui oras, „deasupra uzinei electrice”, unde „liliacul da lectii de zbor pentru puii/ speriati de întuneric” si unde „un sir de geamantane de lemn/ vopsite în verde”, umplute cu carnea sângerânda a metaforelor, se pierd pe o strada strajuita de copaci în care stau cocotati niste soldati ascunsi între frunzele „ce miros a femeie”. Poemele lui Ion Cristofor se devoreaza unele pe altele, pe masura ce citesti cartea, pentru ca apoi, înainte de-a ajunge la final, printr-un efect magic controlat, sa revina la forma lor initiala. Citindu-i volumul, aflam ca traim în „veacul lui Iuda” si ca suntem „vecini cu nimicul, cu golul”. Aici, în aceasta vecinatate, cazarmile ramase pustii dupa prabusirea Cortinei de fier se umplu „cu umbrele soldatilor disparuti în razboi”. Din pricina golului istoric ce se deschide în noi, în„ acest veac din urma al lui Iuda”, „la fiecare poarta ne îmbratiseaza fratele vânt” si ne „întâmpina, vânata, sora cea mare a paparudei”, desigur pentru a se convinge daca suntem vii sau daca deja am trecut pragul lumii de apoi. * Universul perfect logic al lui Matei Visniec (dupa Bucovina Literara) Privit cu o mie de ochi, orice om devine monstruos, ca de altfel si orisice obiect. Daca exista în univers astfel de fiinte, feriti-va din calea lor. Ele nu sunt asemenea heruvimilor sau serafimilor sau daca sunt, atunci vederea lor e monstruoasa. O fiinta înzestrata cu o mie de ochi va vedea doar ochi în jurul sau. Iata cum descrie poetul Matei Visniec, al carui trup deposedat de suflet, în momentele de inspiratie, pentru a-si potenta delirul metafizic desfasurat în gol, se acopera de ochi, tocmai pentru a vedea mai bine lumea si a-i percepe întelesurile: ciorchini de ochi îi cresc pe fata, ciorchini de ochi îi izvorasc din orbite, de sub unghii, de sub buze, de sub nari, si, bineînteles si de sub talpi, si atunci el vede totul monstruos. Tot universul sau devine un monstru, compus din o mie de urechi, din o mie de palme pline de ochi deposedati de vedere, o mie de genunchi doldora de degete cersind îndurare, din o mie de guri „crescute în jurul unui creier exterior” ce seamana izbitor de mult cu un ochi sau mai degraba cu un melc proaspat iesit din cochilie. Ei, bine, tot universul acesta al lui Matei Visniec se afla în agonie, si aceasta deoarece trupul sau a fost calcat pe trecerea de pietoni. Universul, purtând masca la gura, traversa regulamentar strada, uitându-se cu toti ochii în dreapta si în stinga, a fost lovit de un bolid cu girofar care a aparut de nicaieri si a disparut, dupa ce s-a învârtit în cerc, tot nicaieri. Problema pe care ne-o punem este de ce a fost calcat pe trecerea de pietoni universul odata ce el circula regulamentar?! Foarte simplu; pe trecerea de pietoni era admisa circulatia doar în mod neregulamentar. * Titlul premonitoriu, piesa Scaunele a lui Eugen Ionescu, scrisa în 1952, e parca mai actuala ca oricând. Scaunele lui Ionescu constituie o imagine debusolata a omenirii pornita în cautarea propriei identitati. Numai ca aceasta identitate o omenirii, ca si viata însasi, se ascunde printre scaunele goale. Ca si în Regele moare, capodopera lui Eugen Ionescu, Scaunele este o piesa în care ni se releva sfârsitul omenirii. În Regele moare, sfârsitul e unul apocaliptic, apoteotic prin imaginile debordante pe care Ionescu le vehiculeaza pe scena; în Scaunele sfârsitul e unul abstract, aproape birocratic. „Suntem resturile omenirii”, spune Batrânul din piesa. Si tot el adauga în surdina: „dar cu asemenea resturi se mai poate face înca o ciorba pe cinste”. În spatele Scaunelor lui Eugen Ionescu apare o lume golita de sensuri si de instincte, strajuita de spectrul Cortinei de Fier. Azi lumea scaunelor tinde sa înlocuiasca lumea fiintelor vii. Caci astazi scaunele iau decizii peste capetele oamenilor. Scaunele emit decrete si legi. Scaunele hotarasc soarta unor tari cu care nu au nimic de-a face si nici nu stiu cu exactitate locul lor de pe harta. Scaunele hotarasc fondurile pentru înarmare. Scaunele hotarasc locul viitoarelor conflagratii. Si tot scaunele decid asupra starii natiunilor si asupra starii vremii. Hotarasc locul unde ploua si locurile de pe mapamond unde trebuie sa fie seceta. Hotarasc locul unde trebuie sa aiba loc cutremurele de pamânt, incendiile si locurile unde va veni tsunami. Hotarasc data si traseaza pe harta locul pandemiilor. Si tot ele iau hotarâri privind locul pe care o sa-l ocupe în istorie. Traim sub dictatura scaunelor. Suntem, la rândul nostru, niste scaune, ce urmeaza a fi aruncate pe fereastra sau pe scara blocului. Suntem multimea, drojdia de pe fundul butoiului, niste resturi umane, din care niste scaune încerca sa faca o ciorba si s-o împarta, la vreme de seara, multimii vide ce fierbe sub fereastra, în piata publica. * Din start, m-a frapat titlul si coperta: „O ureche de om pe o spinare de soarece”. Am cautat sa-i surprind semnificatia. Mi-am zis ca e vorba de alienare si de frica. Dar daca e vorba de frica de ce urechea de om sta lipita pe o spinare de soarece? Soarecele e o fiinta prudenta, care tatoneaza prin auz si miros teritoriul pe care-l exploreaza. Dar de ce soarecele poseda o ureche de om crescuta pe spinarea sa, odata ce urechea omului percepe doar o parte din sunetele pe care le poate auzi cu urechea sa un soarece? O ureche de om pe spinarea sa nu apara rozatorul, ci dimpotriva îl încurca si-l face vulnerabil în fata pradatorului. Dar poate ca urechea de om e o reminiscenta a unei alte ere? Daca ar fi reminiscenta unei alte ere, atunci ar trebuie sa fie invers, asa cum ne arata filogeneza sau ontogeneza. Caci, conform legii Müller-Haeckel, cunoscuta si ca legea biogenetica fundamentala sau teoria recapitularii, ontogeneza repeta sintetic filogeneza. Cu alte cuvinte, teoria recapitulari stipuleaza faptul ca dezvoltarea individului trece prin unele stadii în care planul de organizare al corpului este similar morfologic si functional cu cel al unor specii inferioare. În cazul cartii lui Ovidiu Nimigean, caci despre el e vorba, avem de-a face nu cu o evolutie, ci cu o degenerare, în care speciile superioare se degradeaza din pricina mediului transformându-se în cele inferioare. Desigur, titlul cartii lui Ovidiu Nimigean face trimitere la anumite experiente facute în laboratoarele secrete ale omenirii care urmaresc îmbunatatirea rasei umane si crearea unor rasaduri de organe umane prin altoirea ADN-ului uman cu ADN-ul altor specii. În curând, experimentele acestea se vor extinde la o scara industriala... Oricum l-am lua, titlul e superb. Vizual coperta cartii lui Ovidiu Nimigean ne trimite cu gândul la Gradina deliciilor lui Bosch, dar si la Arcimboldo. Titlul, desigur, l-am putea decripta si altfel. În carte e vorba de carturari, de soareci de biblioteca, adica de acei oameni care buchisesc textele, facând diverse notatii pe marginea lor. Doar unui astfel de soarece nu-i prisoseste urechea de om. Dar iata ce spune despre alienare Ovidiu Nimigean, citând un scurt fragment al lui Elie Humbert: „Alienatul este un copil care crede ca modeleaza dând o forma frumoasa propriului sau caca. În cazul unei dictaturi, aceasta forma aparuta în mintea alienata a conducatorului suprem va deveni o matrita dupa care va fi modelata întreaga societate…” Am trecut prin astfel de dictaturi si le cunoastem gustul. Nichita Danilov este scriitor si publicist
