Picasso spunea ca jurnalul sau e alcatuit din lucrarile sale. Separând artistul de opera de arta, ignoram misoginia lui Picasso fata de femeile pe care le-a pictat, iar aceasta naratiune reductiva înlatura si influenta muzelor sale, care au avut roluri importante în crearea a numeroase capodopere. Demersuri pentru a realiza o dezbatere în ceea ce-l priveste pe omul Picasso au aparut cu mult înainte de controversa pornita de Gadsby. Acestea au prins amploare în contextul valului #MeToo, îndreptat în principal spre cazuri care implicau barbati în viata în pozitii de putere sau influenta, dar care si-a propus sa reevalueze si comportamentul unor personalitati decedate. În 2018, Emma Sulkowicz a facut un performance la Muzeul de Arta Moderna din New York, acoperindu-ti corpul cu asteriscuri în fata lucrarii „Domnisoarele din Avignon”, pentru a atrage atentia asupra reticentei conducerii muzeului de a oferi mai mult context despre artisti în etichetele care însotesc operele expuse. Pe aceeasi linie, artista Michelle Hartney a adaugat propriul sau text de perete lânga o pictura de Picasso, cu un citat redat si de Gadsby în Nanette: „De fiecare data când parasesc o femeie, ar trebui sa îi dau foc. Distrugând femeia, distrugi trecutul pe care-l reprezinta”. Iar în dreptul unei picturi a lui Balthus reprezentând fetita careia i-a facut aproape 2000 de fotografii Polaroid, multe în ipostaze sexualizate, eticheta propusa preciza: „Barbati ca Balthus, Picasso, Gauguin, Woody Allen si Roman Polanski, pentru a numi doar câtiva, au primit imunitate, acoperiti cu protectie de critici la adresa actiunilor lor, în ciuda numarului de femei si fete pe care le-au obiectificat, maltratat, violat sau molestat. Cenzurarea artistilor iese din discutie, dar care este responsabilitatea institutiei de arta de a educa privitorii si de a transforma prezentarea operei unui artist într-un moment educativ?” În 2021, Muzeul Picasso de Barcelona a fost si el tinta unei astfel de actiuni. O profesoara de arta a venit, însotita de câteva dintre elevele sale, pentru un „protest tacut”, ce a presupus ca ele sa poarte tricouri cu mesaje care-l indicau pe Picasso drept un abuzator al femeilor, unele facând trimitere directa la Dora Maar. Muzeul Brooklyn e cunoscut pentru abordarile îndraznete. În 1999, primarul (de atunci) al New Yorkului, Rudolph Giuliani, a vrut sa-i taie finantarea dupa scandalul prilejuit de expozitia „Sensations”, unde o lucrare a lui Chris Ofili o reprezenta pe Fecioara Maria neagra si acoperita cu balega de elefant. De aceea, în ciuda reactiilor puternice la adresa expozitiei co-curatoriate de Gadsby, directoarea Anne Pasternak îsi apara initiativa prin invocarea necesitatii de a deschide o dezbatere despre modul în care progresul societatii din ultimii 50 de ani schimba si perceperea fenomenelor culturale. „Am vrut sa promovam dialoguri despre miturile si tropii canonului modernist, dominat de barbati, pe care Picasso îl exemplifica”, afirma o alta curatoare a expozitiei. Picasso spunea ca jurnalul sau e alcatuit din lucrarile sale. Separând artistul de opera de arta, ignoram misoginia lui Picasso fata de femeile pe care le-a pictat, iar aceasta naratiune reductiva înlatura si influenta muzelor sale, care au avut roluri importante în crearea a numeroase capodopere. Artista Dora Maar, prototipul „Femeii care plânge” (1937), a fost cea care l-a introdus pe Picasso în tehnica fotografica si l-a apropiat de cercurile de stânga si ideologia comunista, datorita carora Picasso a devenit dupa al doilea razboi mondial membru de partid. Guernica, una dintre cele mai cunoscute opere, n-ar fi existat în forma actuala fara Dora Maar, la fel cum admiratia lui Walter sau discutiile cu Gilot i-au influentat lucrarile din acea perioada. Nu putem separa nici artistul, nici muza de astfel de lucrari. Nu mi-a placut cum i-a iesit expozitia lui Gadsby: prea subiectiva, insuficient argumentata, cu texte de perete usor puerile si sanse ratate de a juxtapune lucrari ale fostelor partenere, nu doar ale unor femei care au creat dupa moartea sa. Si, într-o lovitura pentru demersul curatorial, mare parte din artistele chestionate nu s-au dezis de influenta artistului Picasso asupra operelor lor. Însa ce a reusit Gadsby sa faca, sustinuta de Muzeul Brooklyn, ai carui mai mult de o treime dintre vizitatori au sub 35 de ani, a fost sa educe si sa informeze tinerii care nu erau familiarizati cu opera lui Picasso despre influenta acestuia, atât în arta, cât si în formarea miturilor despre geniu si a unor stereotipuri, si sa resusciteze interesul altora (printre care ma numar si eu) de a-l redescoperi si a-si îmbogati perspectivele asupra celui mai important artist al secolului trecut. Singura concluzie pe care o pot trage în acest moment este ca, inconfortabila sau nu, dezbaterea e necesara si trebuie sa continue. Material publicat si în revista Dilema veche George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
