În fond, daca tot ne raportam vesnic la Europa, care nu mai poate de grija noastra, am putea sa spunem ca într-un fel sau altul, traim sub Zodia lui Farfuridi. Dar Europa, nu cumva si Europa, printr-un fel de magnetism, s-a contaminat de acelasi tip de discurs?! Ca doar nu degeaba s-o fi dus Nenea Iancu sa moara la Berlin. Trebuia sa lase acolo o mostenire. Iata c-a lasat-o. * Se stie despre Immanuel Kant ca era un om atât de punctual încât locuitorii orasului sau natal Königsberg (Kaliningradul de azi) îsi puteau regla ceasurile dupa el. Norocul lor ca aveau mai multe ornice decât ceasuri. Dar ornicele functionau parca de la sine putere conectate pe calea telepatica la programul plimbarilor lui Kant. Kant iesea din casa în fiecare zi fix la aceeasi ora. Se plimba exact pe aceleasi strazi. Se oprea regulat la un anumit colt de strada. Ba chiar pica, din pricina concentrarii, nu a lipsei de atentie, în aceeasi groapa, de unde era scos apoi cu mult fast. Acelasi lucru putem spune si despre actori. Ei au timpul calculat la milimetru. Fiecare secunda pentru ei e extrem de pretioasa. O clipa pierduta constituie un adevarat dezastru pentru ei. Caci ea le poate da programul peste cap. De aceea, ei încearca s-o recupereze pe parcursul zilei, în asa fel încât sa nu-si iasa din ritm. Ca sa vina pe scena, un actor se va scula chiar si de pe patul mortii si va juca impecabil ultimul sau rol. Nu exista ca un actor sa întârzie la spectacole sau la repetitii. Faptul acesta e un tabu. Încalcarea normei produce descalificarea în interiorul breslei. Un actor care nu se prezinta în teatru la ora, minutul si secunda prestabilite poate fi suspectat de lipsa de caracter. Am lucrat si eu o vreme în teatru si stiu ceea ce spun. Oricât de dezorientat poate aparea în viata cea de toate zilele, pe scena actorul e cât se poate de rational. El stie instinctiv cât timp tine un monolog sau un dialog. Daca depaseste limitele, se produce o alunecare în gol. Adica nu chiar o alunecare, ci mai degraba o cadere. Caci actorul în timp ce-si interpreteaza rolul poate fi asemuit cu un acrobat ce merge pe sârma tinând, pentru echilibru, o prajina în mâini. Prajina invizibila îl face pe actor sa simta vibratiile undelor ce vin din exteriorul, dar si din interiorul sau. O scurta tuse din sala, un smiorcait, un simplu fosnet îl pot scoate din joc. De aceea, el are nevoie de ghidaj. De intuitie, dar si de calcul. Nu e de mirare ca unii actori, alesi de soarta, cum e de pilda Maia Morgenstern, se nasc din familii de matematicieni. Caci, în cazul lor, actoria si matematica somnambula în combinatie cu ritmurile neauzite ale muzicii interioare au menirea sa cucereasca inimile spectatorilor. În subconstientul lor matematica se combina cu poezia si sublimul. Chiar si în timpul somnului profund, actorul ramâne actor. Caci aflându-se în vis, el îsi repeta rolurile. Cosmarul lui e sa uite replicile. De aceea îsi activeaza memoria ancestrala si gestica în somn. Si în somn, chiar daca viseaza cu totul altceva, el îsi repeta la nesfârsit rolurile. Reglati-va ceasurile dupa respiratii si pasii lui. Chiar daca da dovada de stapânire de sine si de calcul perfect, el actioneaza ca un somnambul. * „Pentru nimic în lume n-as parasi Berlinul, acest colt de viata straina pentru a ma reîntoarce în patrie. Sa mai vad ceea ce am vazut, sa mai sufar ceea ce am suferit, aceleasi mutre, aceleasi fosile cari conduc viata publica, otravindu-te numai cu privirile lor stupide si banuitoare, aceiasi jurati care pierd intentionat procesele sau achita pe nedrept. Nu am ce cauta într-o tara unde lingusirea si hotia sunt virtuti, iar munca si talentul sunt vicii demne de compatimiri”, îi scria Ion Luca Caragiale prietenului sau Alexandru Vlahuta. Sa fi fost asa, sa nu fi simtit Caragiale nici o urma de regret ca a plecat din România? Lumea de la Berlin îi era straina. Stând la câte o berarie, Caragiale contempla pe semne agitatia stârnita de zgomotul halbelor ciocnite si de cântecele îngânate de meseni din lumea teutona. Acolo întâlnea alte caractere, alte chipuri si alte orgolii. Prostia româneasca se împletea cu veselia si vorba spusa în doi peri. Prostia nemteasca era mai sobra, mai sumbra si parca fara nici un fel de haz. Priviti-l pe Iohannis si veti întelege mai bine tristetea de care era cuprins Caragiale la Berlin. Autorul Scrisorii pierdute era obisnuit cu zgomotul capitalei, al mahmurelii, al mahalalelor, al berariilor întesate de tot felul de musterii, pe cât de zgomotosi, pe atât de fistichii. Îi era dor, probabil, de Mitica, de Nae Catavencu, de Pristanda, de Joitica, de Jupân Dumitrache, de Tipatescu, de Conul Leonida, de Pampon, de Bibicul, de Lica Venturiano, si, bineînteles, de Cetateanul turmentat. Desigur, la Berlin berea era mult mai buna, dar mesenii pareau lipsiti de sare si piper. Îi era, probabil, dor si de lichele, de lingusiri, de tot felul de potlogari care animau strada, si te faceau sa te simti pe moment în largul tau. Nu, la Berlin, în ciuda vorbelor spuse, Caragiale se simtea strain. * Cineva spunea ca Farfuridi este întruchiparea imbecilitatii pure. A imbecilizatii masei reprezentata de un singur individ. În acest sens aria lui Farfuridi din Actul trei al Scrisorii pierdute e dementiala. Contine niste sonuri desprinse parca din Simfonia a noua a lui Beethoven, ascultata, desigur, de pe un disc dat cu glaspapir ce se învârte în gol. Discursul contine in nuce nu numai acordurile imnului european, ci si toate dezacordurile si absurditatea initiativelor, ce ne vin pe aceasta linie dictate de Ursula si acolitii sai. Înainte însa de a-i da cuvântul acestui personaj construit din sonuri grave, dar mai cu seama ascutite, ce-ti perforeaza auzul, sa prezentam si cadrul în care se desfasoara scena. Cadrul e baroc. În deplina neconcordanta cu inconsistenta aproape eterica a personajelor: „Teatrul - precizeaza meticulosul Caragiale - înfatiseaza sala cea mare a pretoriului primariei, un fel de exagon din care se vad trei laturi. Trei usi în fund; cea din mijloc da în coridorul de intrare; pe cea din dreapta se citeste: Ofiter tivil; pe cea din stânga: Arfiva. În stânga la planul al doilea, o usa cu inscriptia Cabinetul Primarelui. În dreapta, acelasi plan, alta usa cu inscriptia: Reghistratura. - Partea din stânga pâna la usa Arfivei este despartita de scena cu un grilaj de lemn acoperit cu perdelute de chembrica verde. Lânga grilaj, la stânga, în scena, este o estrada pe care sunt asezate masa si jetul prezidential. Înaintea mesei, putin mai jos, este tribuna. Pe masa sunt doua candelabre, hârtie, calimari si un clopotel.” În acest decor, pe cât de geometric, pe atât de fastuos, discursul lui Farfuridi - si nu numai al lui - aminteste de gravitatea sacadata si stranietatea zgomotelor ce se aud la o sedinta de spiritism. Farfuridi vrea sa spuna ceva esential, dar nu-si poate duce ideea pâna la capat, tocmai din pricina vidului care-i bântuie constiinta. Ascultându-l, ne întrebam daca personajul care tine, gesticulând, discursul e viu sau mort. Sa-l ascultam: „Farfuridi: (emotionat si asudând)... Într-o chestiune politica... si care, de la care atârna viitorul, prezentul si trecutul tarii... sa fie ori prea-prea, ori foarte-foarte... (se încurca, asuda si înghite) încât vine aci ocazia sa întrebam pentru ce?... Da... Pentru ce?... Daca Europa... sa fie cu ochii atintiti asupra noastra, daca ma pot pronunta astfel, care lovesc sotietatea, adica fiindca din cauza zguduirilor... si... idei subversive... (asuda si se rataceste din ce în ce) si ma-ntelegi, mai în sfârsit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau sa zic într-o privinta, poporul, natiunea, România... (cu tarie) tara în sfârsit... cu bun-simt, pentru ca Europa cu un moment mai înainte sa vie si sa recunoasca, de la care putem zice depanda... (se încurca si asuda mai tare) precum, - dati-mi voie - (se sterge) precum la 21, dati-mi voie (se sterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea si la 84 si 94, si etetera, întru cât ne priveste... pentru ca sa dam exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însa! (foarte asudat, se sterge, bea, iar se sterge si sufla foarte greu.. ” Dupa care continua, rostind verdictul: „Dati-mi voie! Termin îndata! Mai am doua vorbe de zis. (zgomotul tace.) Iata dar opinia mea. (în suprema lupta cu oboseala care-l biruie.) Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! Dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume în punctele... esentiale... Din aceasta dilema nu puteti iesi... Am zis!” Într-adevar, nu putem iesi si nici daca aruncam spârgându-ne cu farfuriile în cap. În fond, daca tot ne raportam vesnic la Europa, care nu mai poate de grija noastra, am putea sa spunem ca într-un fel sau altul, traim sub Zodia lui Farfuridi. Dar Europa, nu cumva si Europa, printr-un fel de magnetism, s-a contaminat de acelasi tip de discurs?! Ca doar nu degeaba s-o fi dus Nenea Iancu sa moara la Berlin. Trebuia sa lase acolo o mostenire. Iata c-a lasat-o. Nichita Danilov este scriitor si publicist
