Scoala Domnului Sava nu mai exista, cum nici oameni precum Domnia sa nu mai sunt. Seratele muzicale dau seama de un fel de a vorbi despre cultura si despre carti diferit de cel de astazi, grabit, tehnic si „implicat social”. Tocmai de aceea avem de învatat privindu-le si le recomand adolescentilor de astazi. Ca scoala sa le fie, cu adevarat, „altfel”. Timp de vreo trei luni încoace s-a produs o minune: pe TVR Cultural (reînfiintat cu bunul gând al celui care, în mijlocul miasmei, se gândeste sa deschida fereastra) sunt reluate vestitele emisiuni ale lui Iosif Sava, „Serata muzicala TV”. Pentru ca nimic nu e perfect pe lume, acestea sunt redifuzate la miezul noptii, când orice om obisnuit doarme, cu atât mai mult cei care ar trebui sa le urmareasca, adolescentii. Când eram în liceu le devoram, pur si simplu: ma asezam la televizor cu ceva timp înainte, îmi luam notite, scriam tot si a doua zi, la scoala, comparam si completam locurile goale cu notitele colegilor; apoi, în cursul saptamânii, reciteam carnetelul, ca sa retin cât mai mult. Seratele muzicale au functionat, în anii 1990, ca o scoala. Toti cei pe care îi citeam, de la „boierii mintii”, la „proletarii mintii”, veneau si vorbeau despre cartile si gândurile lor, despre istorie, lume si cultura. Ce spectacol! Ce de idei, sugestii de lectura, metode de lucru, coltisoare necunoscute ale artei si ale filosofiei, interpretari scandaloase sau cuminti! Si, deasupra tuturor acestor minunatii domnea un personaj cu gabarit de „institutie” (cum i-a spus cândva Nicolae Manolescu) si candoare de elev îndragostit: Domnul Iosif Sava. Nu-mi închipui cum cineva s-ar putea supara pe Domnul Sava, desi au facut-o multi: ca a invitat pesonaje controversate, ca tragea concluzii bruste, ca ar fi fost nitel socialist (?) si câte si mai câte. Dupa 25 de ani, când patimile vietii culturale din anii 1990 s-au potolit, mi se face îngrozitor de dor de Domnul Sava. Revazându-i Seratele, mi-am adus aminte câteva dintre scânteile felului sau de a fi care m-au facut sa-l îndragesc. Si sa învat de la el. Domnul Sava era un exemplu de fiinta centrata. Mai presus decât orice era muzica. De la ea porneau toate, prin muzica se lamureau mari idei filosofice si se „ritmau” opere literare. I se lumina chipul vorbind despre un mitic sat german (inexistent, cred), unde ziua se sfârsea cu toti membrii familiei facând muzica. Centralitatea muzicii însemna în primul rând un simt al matematicii existentei, în care domnea ordinea si claritatea formelor. Nu mi l-am închipuit niciodata un „fenomenolog” care sa fie atent mai degraba la emotie, decât la forma. Nu stiu ce gândea, din punct de vedere teoretic, despre asta, dar receptarea muzicii ca traire era, mi se pare, o treapta initiala catre un auz mai înalt, pitagoreic si, deopotriva, moral. A face muzica însemna, într-un mod tainic, a fi un om bun. Si asta, la rândul sau, însemna sa faci binele. Domnul Sava era cu totul inactual. Si, dimpotriva, era si un om al momentului si al mondenitatii culturale. Cum e posibil sa functioneze împreuna cele doua? Prin lectura, al doilea moment al respiratiei sale. Citea tot, de la opere clasice, la ultime aparitii. Si l-am vazut cu vrafuri de reviste culturale pe masa, pe care le rasfoia, spunea el, dimineata. Spre deosebire de cartile despre care vorbea, pe care le (re)citea, tot el declara, în noptile de dinaintea emisiunii. În aceasta dubla cadenta statea misterul amestecului sau interior dintre mondenitate si actualitate. Marile repere aveau, în tot ceea ce spunea, un regim continuu, imperturbabil si germinativ, precum sunt gândurile ce se nasc în miezul întunericului. Din contra, actualitatea acompania zglobiu aceasta temelie somptuoasa. Jurnalul însotea cartea, iar Domnul Sava nu se sfia, din aceasta tensiune, sa puna din senin întrebari mari: „Ce-i iubirea, Domnule Patapievici?”, dupa ce discutia se purta, minute întregi, despre chestiuni politice sau cotidiene. Domnul Sava avea bun simt si credea cu o înduiosatoare tarie în valori. Nu sunt lucrurile alandala. Exista bine si rau, frumos si urât. Punct. „Haideti, Domnu’ Paler!”, spunea cu repros din când în când în emisiunea cu Octavian Paler, în momentele în care invitatul parea învins de viata si fara încredere în puterea gândirii. Asta pentru ca puterea gândirii este cea care pune mereu lucrurile în ordine. Intelectualul, personajul pe care Domnul Sava îl admira cel mai mult, era o combinatie de trei factori: o cultura vasta, plurala si subtila; un simt al valorilor, al ierarhiilor artistice si morale, deopotriva; o fapta remarcabila, fie ea carte sau initiativa care schimba, cumva, chipul lumii. Acest personaj (intelectualul) nu obosea, nu se dadea batut, stia si apara, cu toata fiinta, binele. De aici si intransigenta cu care era judecat. Atent la familia invitatului (naturala sau d’esprit), Domnul Sava vedea valorile ca înfaptuiri îndelungate, ca traditii care se adânceau în sine si se sedimentau. De aici, iarasi, proveneau intransigente cuceritoare: lui Andrei Plesu îi reproseaza: „dar ma mirati: un om de stiinta, un filosof ca Dumneavoastra, crescut prin Hegel, crede în zodiacuri stupide?”. Cu umor si rabdare, invitatii rezistau severului interogatoriu, pentru ca intuiau imensa ierarhie a frumosului si adevarului care nu suporta, pentru Domnul Sava, astfel de fisuri frivole. Domnul Sava descosea insistent pe cei invitati: ce viata se ascunde în spatele conceptelor si a cartilor? Biografia poate ucide o carte, se stie, dar o poate si lumina. Era indiscret, având însa sentimentul ca face un lucru bun: livreaza telespectatorilor un personaj de la care trebuie sa învete câte ceva. Uneori facea pe invitat sa roseasca, atacându-l cu epitete glorioase si hiperbole. Dar nu o facea pentru a maguli pe celalalt, ci tot din motive paideice: dorea sa arate ceea ce trebuie admirat si îndemna lumea sa o faca. În emisiunea cu Erich Bergel sau în cea cu Horia Roman Parapievici, acest îndemn spre admiratie este evident. Biografia invitatilor era, în mod evident, dubla: petrecuta „pe timpul comunismului” si „dupa comunism”. Primul moment era unul al catacombelor, al faptelor mari înconjurate de ridicolul societatii de atunci. Cel de-al doilea era unul al responsabilitatii si al urgentei de a repara lucrurile si de a înfaptui marea cultura. Judecata morala avea criterii multiple. Domnul Sava iubea Iasul. Într-o serie de emisiuni din ciclul Invitatii Eutherpei vorbeste despre Iasi timp de câteva ore. Nostalgia face parte din chimia sufletului Domnului Sava, dar ea sta, si de aceasta data, într-o tensiune: cu o cunoastere aproape detectivistica a amanuntelor, a datelor si a evenimentelor care articuleaza viata orasului pe care îl iubea atât de mult. L-am auzit: „Din anii copilariei priveam cladirea Uzinei Teatrului National gândind la Enescu”. Iasul este un tarâm special, unde lucrurile au început, fara sa se sfârseasca. S-au sfârsit altundeva, la Bucuresti sau la Paris, dar povestea începutului a lasat urme discrete în cotiturile ulitelor si pe fatadele caselor. Pe acestea, Domnul Sava le cunoaste foarte bine si vorbeste despre ele cu bucurie si mândrie de iesean. Talentul, intuitia si atentia cu care reusea sa stea de vorba cu spiritele locurilor îl faceau, pesemne, sa fie si un formidabil cititor si, în acelasi timp, un interlocutor ca nimeni altul. Scoala Domnului Sava nu mai exista, cum nici oameni precum Domnia sa nu mai sunt. Seratele muzicale dau seama de un fel de a vorbi despre cultura si despre carti diferit de cel de astazi, grabit, tehnic si „implicat social”. Tocmai de aceea avem de învatat privindu-le si le recomand adolescentilor de astazi. Ca scoala sa le fie, cu adevarat, „altfel”. Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
