Lunea trecuta, din cele sub 3.000 de persoane care au intrat în România prin Vama Sculeni, 182 erau ucraineni. Tot atunci, prin Punctul de Trecere a Frontierei Iasi-Feroviar au mai ajuns înca trei ucraineni. Trei, dintr-un total de 170 de persoane, din cinci trenuri. Marti, erau ocupate 466 din totalul de 2.604 locuri de cazare disponibile pentru refugiatii din Ucraina la nivelul judetului Iasi. Miercuri, zece voluntari din Vama Sculeni au facut schimbul de tura cu alti zece, asemenea lor. Au fost acolo din primele zile ale razboiului, în asteptarea celor care ajungeau socati de zgomotele exploziilor, de spaima, de groaza ca nu îsi vor mai revedea soti, tati, prieteni, frati sau bunici. Potrivit cifrelor, putem rasufla usurati. Numarul refugiatilor care intra în România a scazut mult, urgenta pare ca a trecut. Razboiul nu mai e noutatea care ne tine treji si speriati. Voluntarii sunt, însa, la posturi, la Sculeni, la fel de motivati precum luptatorii de la Azovstal, în Mariupol, care nu s-au predat decât în ultimul moment, la ordin. „Am trait experiente care ne-au schimbat definitiv vietile”, spun zecile de voluntari vorbitori de rusa care se rânduiesc în vama ieseana. De la una din frontierele Uniunii Europene apropiate de zona de conflict, de la frontiera de Nord Est a României, în Vama Sculeni, voluntarii dau o lectie de omenie si de determinare. Nu cifrele îi intereseaza. Daca un singur refugiat trece frontiera într-o zi, socat de distrugeri, de drama, de pierderi, nu poate fi lasat singur, spun ei. Îi asteapta Pingu si Pinga, Petru si Cristina, Oana, Brent si Nena, Angela si Aleksandru. Razboiul nu s-a terminat. Oricând pot sa mai apara victime. Oricând, un refugiat ascuns de saptamâni prin beciuri, de teama invadatorilor, ar putea sa-si croiasca drum prin spaimele razboiului catre tara noastra. Iar ei, spun, sunt la post pentru el. “Acum, când vin mai putini refugiati, te simti inutil uneori. Dar mergem pe principiul ca e razboi. Azi e bombardament, mâine poate sa nu fie, dar poimâine poate fi din nou”, explica Petru, unul dintre voluntari. Petru are 24 de ani. Este din Republica Moldova, student la Iasi, în anul IV. A mers în vama înca din primele zile, împreuna cu un alt prieten moldovean, sa ajute ca traducatori. La Sculeni, au tradus din ucraineana în româna primele spaime ale razboiului declansat de Federatia Rusa în Ucraina. “Ideea e ca în orice moment mai pot veni refugiati. Iar principiul pentru care am continuat sa stam acolo 24/24 este ca, daca un singur refugiat are nevoie de noi, suntem acolo pentru el. Nu am contorizat, sa stam de la 50 de refugiati în sus. Un singur om care vine, îl ajutam. Si fiecare om care vine acolo are nevoie de ceva. A oprit o persoana, de exemplu, care ne-a cerut doar o periuti de dinti si ne-a multumit frumos ca eram acolo sa i-o oferim”, îl completeaza Oana Strugariu pe Petru. Oana e secretara la Facultatea de Electronica. În Vama Sculeni a mers din a doua zi de razboi, în februarie. S-au organizat rapid, din primele zile. “În total în vama cred ca suntem 150 de persoane active pe felii - cazare, transport, provizii. Exista si un grup de organizatori. Suntem 15 coordonatori”, socoteste Oana, care e completata de Petru: “Ne straduim sa fim pe fiecare tura cam 20 de oameni, dintre care 5 - 10 voluntari merg chiar în vama, restul ne ajuta de acasa”. Primele momente de groaza Primele saptamâni au fost epuizante. Autoritatile s-au mobilizat greu, când voluntarii de la Sculeni ofereau deja suport si confort refugiatilor. Primele bombe cazute în Ucraina au socat întreaga lume. Dar socul si mai mare l-au trait cei în jurul carora cadeau bombele. Iar Petru îi întâmpina la Sculeni. Vorbea cu niste oameni care traisera orori pe care nu si le imaginasera: “Initial au fost foarte multi oameni, veneau câte trei odata, vorbeau în rusa si trebuia sa-i ascult pe toti trei, si atunci, din cauza suprasolicitarii, refugiatii erau prea multi si noi prea putini, atunci m-am simtit depasit”. Voia sa ajute, dar se temea sa nu faca mai rau. „Apoi mai sunt refugiati care au niste traume din cauza razboiului si nu reusesti sa te întelegi cu ei, le vorbesti una si ei îti spun altceva. Vrei sa-i trimiti la cazare, pentru ca sunt disperati si nu au unde sa mearga, si nu vor sa mearga. De exemplu, era o doamna care a venit, s-a oprit la noi în container si voia sa doarma acolo”. “Studentii voluntari, vorbitorii de limba rusa, sunt studenti la diferite facultati, fara pregatire psihologica. Iar oamenii vin în vama cu tot felul de traume. Noi am vrea sa participe si ei la niste grupuri de formare. În una din ultimele mele ture în vama a venit o familie, doamna respectiva a vorbit o ora fara întrerupere. Nu stiu cum a rezistat traducatorul, ei vin cu diverse feluri de traume”, a explicat Oana. Petru: „Da, si mai este si asta, ca ei ne povestesc cum le-au fost distruse casele, ca le-au murit apropiatii. Si nu stim cum sa reactionam, zicem «Ok, suntem aici, alaturi de voi», dar în interior suntem depasiti, ne dam seama ca nu stim cum sa reactionam ca sa-i linistim. Exploziile din Transnistria l-au îngrijorat pe Petru mai mult chiar decât pe alti voluntari. Se asteptau ca moldovenii transnistreni sa vina si ei în numar mare spre România, si se pregateau sa-i întâmpine. Însa familia lui Petru, care locuieste într-un sat la 60 de kilometri de zona transnistreana, refuza sa plece: “Când au fost atunci exploziile la statiile de telecomunicatii din Transnistria s-a agitat lumea, au veni în România câteva grupuri de oameni din Transnistria si atunci eu am început sa-mi fac mai multe griji, vorbeam cu ai mei des, dar nu-si lasa casa”. Urmariti pâna în Germania “Ce am observat în vama, dupa evenimentele din Transnistria, este ca refugiatii ucraineni care ramasesera initial în Republica Moldova în numar destul de mare, pentru ca le era confortabil cu limba, au început sa vina din Moldova în România sau sa tranziteze România ca sa mearga mai departe, în Occident”, subliniaza Oana, care a observat si ca “A crescut în ultimul timp numarul de refugiati din Ucraina, zona Odessa pe de o parte, si pe de alta parte al refugiatilor ucraineni care erau în Republica Moldova. Din datele pe care le avem, dupa atacul asupra Odessei trec zilnic cam 200 - 300 de persoane din Ucraina, prin punctul de frontiera Sculeni”. Cam o treime dintre ucrainenii care trec vama la Sculeni cer asistenta voluntarilor. Oana: “Noi estimam ca dintre ei 70-80 opresc la info-point-ul nostru. Le dam mâncare calda, pachete de drum, asiguram cazare daca au nevoie, daca ramân în Iasi, sau daca sunt în tranzit si merg spre frontiera cu Ungaria, de exemplu. Încercam sa tinem legatura cu persoanele respective pâna când, din punctul final, ne spun «Am ajuns în Germania, suntem bine». Si, chiar si dupa aceea, ne mai trimit mesaje, poze cu copiii lor, cu animalele. Exista o legatura în special între refugiati si traducatorii care i-au ajutat”. Ziua, studentii voluntari merg la cursuri. Altii, la serviciu. Dupa aproape trei luni de razboi, la granita Uniunii Europene de la Sculeni voluntarii obosesc uneori. Sau se simt demotivati. “Initial toti aveam entuziasm, sa ajutam, ca se termina totul. Apoi a început entuziasmul sa scada. Însa faptul ca mai erau refugiati care veneau cumva asta ne motiva, ca înca mai e nevoie si nu ar trebui sa renuntam”. Spun ca se sustin unul pe altul si, astfel, se reîncarca cu energia de a ajuta. Iar Pingu si Pinga îi ajuta: „Avem doua jucarii care sunt identitatea noastra. Initial Pingu a fost singur, apoi a aparut si prietena lui, Pinga. Si, de fiecare data când ne schimbam tura, facem poza cu ei. Asta semnifica faptul ca tura care a fost schimbata e în siguranta si ca refugiatii care vin o sa-i întâlneasca pe Pingu, Pinga, si pe noi. „O experienta care ma va schimba definitiv” Petru nu era la prima actiune de voluntariat când Rusia a atacat Ucraina. Însa experienta razboiului, perceputa direct din povestile refugiatilor si filtrata de el, prin cuvinte traduse din ucraineana în româna, crede ca îi va schimba destinul: “Cred ca experienta din vama îmi va influenta viitorul. Pâna acum credeam ca oamenii sunt individuali, fiecare îsi face drumul sau, dar în urma razboiului mi-am dat seama ca, oricât de individual ai fi, tot trebuie sa faci parte din comunitate, tot te simti mai bine în comunitate, si faptul ca cineva ajuta, sau ca esti ajutat pe neasteptate, îti ofera un sentiment de siguranta. Si nu tine neaparat de refugiati, poate se termina razboiul, dar valorile astea, sau principiile care s-au format în mine de la începutul conflictului, vor ramâne. O întâmplare faina e ca am cunoscut în vama o persoana, acum îi spun prietena. Frontiera delimiteaza niste zone, pe noi ne-a apropiat. Te atasezi de oameni, si asta e o întîmplare tare faina”.
