Un nucleu alcatuit din protonii unor elemente extrem de grele (uraniu, plutoniu, dar si plumb tipografic, provenit uneori si din cavoul bacovian), care nu lasa aproape nici o raza de lumina sa razbata din launtru în afara, ci o tin captiva în interiorul unei stari, al unei metafore, al unei imagini artistice, al unui sens mai mult sau mai putin abscons, pare sa defineasca universul poeziei lui Aurel Stefanachi, autorul, printre altele, al volumului de versuri intitulat simplu: Maria, aparut la Editura TIPO MOLDOVA din Iasi, înainte de pandemia care ne-a contaminat nu numai trupurile, ci si sufletele. Facând un scurt excurs în creatia lirica a autorului volumului de versuri Amintirile verbului, dar si a antologiei intitulate Lânga Dumnezeu, aparuta cu doua decenii în urma la aceeasi editura (Amintirea verbului nu poate avea loc decât undeva în preajma fiintei Domnului, de aici si greutatea cu totul neobisnuita a magmei lirice ce strabate volumele lui Aurel Stefanachi), putem trage concluzia ca poezia lui Aurel Stefanachi nu s-a schimbat. Mesajul lui e acelasi. Doar unghiul din care poetul priveste lumea s-a schimbat. Daca în primele sale volume de versuri, compilatia sau mai degraba trairea absconsa, avea loc dinspre rasarit spre apus, acum lucrurile s-au inversat, poetul contempla rasaritul din perspectiva apusului. El contempla lumea, dragostea, inclusiv pe bunul Dumnezeu, prin ochii „celui mai batrân reparator/de dacii din cartier orb/ reumatic si operat de cancer pe/ deplin convins de inutilitatea/ democratiei”, fapt care-l determina sa-i aminteasca factorului postal ce-i aduce cupoanele de pensie de perioada când lumea noastra umila era asezata sub clopotul glorios al dictaturii proletare: „în sedintele noastre de partid nu/ misca nici musca –doar secretara cu câte un/ sân în afara sutienului/ peste bluza ca usor sa-l/ adulmece directorul, chiar de/ fata cu noi trecea uneori/ de-a lungul salii de sedinta/ în rest smirna si disciplina.” În ciuda acestui remember grotesc ivit prin contemplarea lumii exterioare, lumea sa interioara apare într-o cu totul alta lumina, plina de mister si de gratie: „Privim în fântâna perfecta, în fântâna nesatiu/ Privim pe malul celalalt – în ruga – cu aripi de foc/ Tu cu fata în leaganul apei din fântâna perfecta/ îmi spui ca se vede ziua dintâi – îngerul Thot// Privim în fântâna perfecta – în fântâna nesatiu/ Prin ochiul Albastru, atât de albastru – cer murmurat/ Unul din noi începe sa bea – lacom avânt/ fara sa stie ca apa-n lucire e chiar celalalt.” Am citat câteva versuri din poezia Ochiul Albastru, din volumul Maria, un volum cât se poate de consistent, de o densitate aproape înspaimântatoare, unde deseori dragostea se însoteste cu moartea, si viceversa: „...ram fericit; din locul de unde izvora noaptea veneam de fiecare data/ sa te laud; silnic elogiu deasupra cerului/ verbului si a paradisului – sa-ti desfac centurile – un lan de canabis/ etherica între mirele tau fiind, am ramas pentru vecie/ o lacrima de sânge.” (Revelatie) Titlul cartii Amintirile verbului poate fi luat ad litteram: lânga Dumnezeu dispare orice miscare. Acolo nu exista decât repaos absolut. Sau poate nici acesta. Acolo predomina o stare care nu poate fi definita nici printr-o notiune, nici prin cealalta. Prin urmare, verbele care semnifica miscarea devin o simpla amintire. Dumnezeu îsi este suficient siesi, iar materia din jur devine o umbra a unei umbre. Surogatul unui vis. Putem oare defini transcendentalul, incognoscibilul univers ce se ascunde în cel cognoscibil sau se situeaza undeva în afara lui, fiind în acelasi timp si miezul, si coaja, prin aceste notiuni? Ne e greu sa ne pronuntam în acest caz. Un astfel de univers poate fi conceput la modul poetic sau poate fi definit matematic prin cifre, dar, indiferent cum l-am descrie sau l-am defini, în spatele notiunilor se va ascunde bezna pe care mintea noastra n-o poate percepe decât ca pe o dogma. Dar sa revenim: spatiul si timpul din „amintirile verbului” - având menirea de-a anihila orice tendinta de evaziune din nucleul primordial - se reduc la o singura dimensiune: punctul. Un punct aflat în repaos absolut, care contine în neantul sau deopotriva materia si vidul. Uneori, acest Dumnezeu avid de propria-i substanta se confunda cu autorul. Cu artistul. În volumul „Credinta si frig” bântuie un univers livresc, încremenit în propria-i contemplatie: “«focul dublu vizibil al sufletului»/ cu propriul trup se multiplica; -/ suprafata imateriala din care intru si/ ies; dimineata si noaptea acoperit/ de rumegus, de flori, de smoala:/ «focul dublu vizibil al sufletului»/ credincios puterii din care se naste întunericul/ si moartea – nu înceteaza sa creasca”... Traim într-o lume în care domneste hazardul. Într-o lume în care insignifiantul, sfidând legile logicii, îsi pune amprenta asupra destinului universal. Astfel, în fiecare clipa, în timpul nostru ingrat, se produc „mutatii” importante nu numai în natura, ci si în cultura. Ce semnifica acest „foc dublu si vizibil al sufletului”? Oare sensibilitatea? Oare intelectul? Nimicul (Universul) se multiplica prin intermediul propriului sau trup: o suprafata imateriala din care se nasc întunericul si moartea. Pe aceasta suprafata orice halucinatie devine realitate, iar „lucrurile imposibile”, prin concentrare si atingere, devin „posibile”. Ele cresc din neant si se prabusesc în acelasi neant, în momentul în care imaterialul capata toate atributele materialului si “posibilul devine, la rândul sau, imposibil”, atunci, deschizându-si „ochiul din piept”, poetul (Creatorul) percepe singura miscare din tot universul: strigatul facerii. De aici si exclamatia: „ca nu ar fi nimeni predispus se stie/ întrutotul stolul de pasari ce-ti zboara/ din carne aevea exista;/ pielea din vârfurile grilajelor noptii se deschide încet;/ nu te departa psyche al meu!/ nu te departa psyche al meu/ totul e închipuire!” Amintirea verbului, a miscarii, da nastere la un concept, la o lume interioara numita Eutopia. Vidata de actiune (de absenta verbului) Utopia eului se manifesta în diferite ipostaze. Câteodata aceasta pare sa ia forma cartii infinite închipuite de Borges, o carte vie, care se scrie si se rescrie singura. „Aceasta carte care necontenit se rescrie/ a devenit infinita/ în pântecul sau restrictiv îmi/ zidesc o cale a sinelui/…/ aceasta carte tot în afara/ tot înauntru fiind/ prin bazinele noptii scriinda” este alcatuita din carne si sânge. Literele ei fumega ca niste matrite încinse în universul increat. Înauntrul lor vor gesta fiinte si lumi, si concepte, îngemanându-se si încolacindu-se unele peste altele, alcatuind ceea ce se cheama Micul si Marele Tot. Fiinta hibrida, pe jumatate carne, pe jumatate text, se multiplica si se divide continuu. Ea contine înlauntrul sau deopotriva opera si autorul. Daca în literatura moderna cartea poate fi infinita (apropo de Borges, la care autorul Amintirilor verbului face de atâtea ori referinta), în literatura postmoderna viziunea este împinsa si mai departe. Cartea nu numai ca se scrie, dupa cum am vazut, dar se si rescrie singura, în acelasi timp ea „fabrica” / „scrie” autori. Din filele, din literele ei existente sau inexistente se naste autorul. Uneori el e singur, ca Dumnezeu în pustie. Alteori autorii sunt si ei infiniti, ca nisipul, ca iarba. Un milion de shakespeari si de byroni emana fiecare litera din infinitul text - aceasta e dimensiunea lumii postmoderne: „am venit asa de aproape si nu ma vezi; / înaltatorul meu sânge gata sa te auda/ aprinde toate stelele cerului/ iar carnea mea divizata în steaguri deschide ferestrele mai multor propozitii”, pâna când „verbul cu zece capete” devoreaza toata istoria lumii si o expulzeaza multiplicând-o în neant: „Istoria e toata aici. Tot, eu/ Cartagina si Roma, agonie, / Hazard si taina si criptografie/ si turnul Babel naruit mereu”. Intrat pentru o perioada într-un con de umbra, benefic contemplatiei, Aurel Stefanachi a revenit în actualitatea literara, prin publicarea acestei antologii, „Amintirea verbului. Poezii. Lânga Dumnezeu”, dar si cu volumul Maria, aparând ca o voce bine definita în concertul multicolor al literaturii noastre postdecembriste. Încrezator în fortele sale, deseori în reveriile sale nocturne, el viseaza sa devina întemeietorul unei dinastii poetice si finaciare, ale carei radacini sa se întinda din Costuleni, satul sau natal, si pîna-n „ranch-ul” sau asezat pe un molcom delulet din Valea Lupului, de unde se zaresc, în zilele senine, dulcele coline ale Cotnarilor. Fluturându-si pletele rosii ca sângele în vânt, astazi brazdate de valuri argintii, Aurel Stefanachi, se vrea a fi deopotriva un voievod al literelor, dar si un cow-boy modern, care intra calare în oras prin bariera Pacurarilor si galopeaza spre Piata Unirii, trecând peste câinele Molda si buzduganul lui Dragos Voda, si trezindu-se în viitorul Manhatan iesean: „Stys, lethe, anamnesis, pasare phoenix, abis, geometrie, mlastina, transcendenta, vesnicie a frunzelor, logos polifonic, masturbatie în fata soarelui si a întunericului, gheata matasoasa în jurul gâtului, asa de stralucitoare ca apa.” „Timpul s-a prabusit într-o pâlnie nebuna - spune el – si se rostogoleste, si ne amesteca” existentele transformându-ne într-un fel de fantose. Timpul trecut si timpul viitor s-au contopit într-un timp vesnic. „Pe gura-mi înghetata - exclama poetul – a înflorit onixul/ pe gura-mi înghetata a înflorit cremenea/ a înflorit pasarea de cenusa./app/ habotnica stema, miscare a stelelor micei/ contur al lucrurilor – Yahve!” Nichita Danilov este scriitor si publicist
