La fel ca Arhivele Nationale Iasi, Spitalul Militar din capitala Moldovei a aniversat în acest an 19 decenii (dupa calculul facut de Directia Medicala a Ministerului Apararii!) de la înfiintare. Merita spuse doua vorbe despre acest eveniment, precum si despre radacinile sale istorice gasite în arhivele iesene. Pe 14 septembrie 1829 se semna la Adrianopol (actualul Edirne) un tratat de pace la finele unuia dintre razboaiele ruso-turce care vor zgudui secolul al XIX-lea consfintind declinul Imperiului Otoman. Pentru Principatele Române efectul major al acestui tratat va fi asumarea de catre Imperiul Tarist a statutului de putere protectoare si de asumare a contelui Pavel Kiseliov (Kiseleff) a statutului de guvernator al celor doua principate intrate sub administratie militara ruseasca pâna în 1834. De aici va începe, cu pasi firavi, modernizarea celor doua tari românesti, atât legislativa (prin adoptarea Regulamentelor Organice în 1831), cât si institutionala (ca urmare a constructiei administrative generata de cele doua prime forme de constitutii) ambele determinând si o schimbare lenta de mentalitati (limba franceza, hainele occidentale, altfel de muzica si dans decât cele traditional orientale, jocul de carti etc.). Pe acest fundal începe aventura institutionala a arhivelor si a spitalului militar, printre putinele create de Kiseleff care au functionat necontenit la Iasi, în ultimii 190 de ani. Daca Arhivele Statului Moldovei si-au început activitatea pe 1 ianuarie 1832, Spitalul Militar a primit botezul legal prin actul semnat de generalul Mircovici (adjunctul lui Kiseleff si guvernator desemnat al Moldovei) pe 4 noiembrie 1832, de unde, desigur, si sarbatoarea de zilele trecute. La fel ca si în cazul arhivelor, spitalul militar al Moldovei era rodul unui proiect comun si avea acelasi statut la înfiintare cu cel de la Bucuresti, doar evolutia istorica (datorata sacrificiului elitelor moldovenesti în favoarea proiectului unionist) putând explica statutul subordonat si inferior de astazi datorat unui centralism dominator. Caci, în ambele cazuri, demersul întemeietor avea aceeasi radacina si nu facea ierarhizari. Bunaoara, în cazul Spitalului Militar, proiectul de înfiintare si organizare îl reprezinta, si pentru Iasi, si pentru Bucuresti, un Regulament redactat în rusa de Pavel Kiseleff în 1830 sub numele de „Polojenia Lazaretului de Regiment al Strajei Pamântesti” care stabilea cadrul de functionare al acestor stabilimente medicale ale armatei. Documentul original poate fi oricând consultat la Arhivele Nationale Iasi, fond Militia Pamânteasca, dosar 40/1830, f. 23-35. Iata o scurta prezentare facuta de colega arhivista Ina Chirila, doctor în istorie, cea care l-a si tradus pentru uzul arhivei Spitalului Militar: „Proiectul de Regulament / Statut trimis de Kiseleff, la 16 noiembrie 1830, Comitetului de formare a Strajii Pamântesti este un document alcatuit din 33 de articole prin care se stabileste modul de organizare administrativa si financiara a spitalului Strajii. Spitalul ar fi trebuit sa aiba filiale la Iasi, Roman si Galati. Fiecare Lazaret de Regiment avea un numar de paturi si era împartit în doua otdelenii (departamente, n.n.). Proiectul prevede: înfiintarea lazaretului pe lânga regimentul de Infanterie, dar servind si pe bolnavii unitatilor de cavalerie. Daca numarul bolnavilor va depasi pe cel prevazut, ei vor fi trimisi la spitalele civile. Lazaretul se afla sub conducerea comandantului regimentului. Pentru functionarea lazaretului comandantul trebuie sa solicite si sa gestioneze anumite sume de bani fixate pentru fiecare categorie de cheltuieli în parte: pentru hrana bolnavilor, încalzirea si iluminrea încaperilor, spalarea si îngrijirea lor, cumpararea de medicamente, de obiecte medicale si completarea inventarului instrumentarului medical. Regulamentul stabileste în ce consta dieta obisnuita a bolnavilor, cum sa fie trimisi/ spitalizati în lazaret, cum si care bolnavi sa fie trimisi în spitalele civile; cum sa fie organizata spiteria lazaretului, cum se îngrijesc cei mai usor bolnavi care nu au nevoie de spitalizare; lista obiectelor necesare spitalului, a medicamentelor si ustensilelor necesare spiteriei”. La comanda noului „Lazaret al Strajii Pamântesti” a fost numit doctorul Jakob Czihak care fusese doctor militar în armata tarista în timpul razboiului si care se implicase în activitatea medicala de la Iasi din anii pandemiei de ciuma. Iacob Czihak, al carui nume îl poarta astazi Spitalul Militar, s-a nascut la începutul secolului al XIX-lea, în Bavaria, la Ashaffenburg, ca fiu al unui celebru medic militar al armatei imperiale austriece. A facut stralucite studii de medicina la Heidelberg, dar la 25 de ani s-a îndragostit de o pacienta care se întâmpla sa fie tânara sotie a unui mare profesor universitar astfel încât cei doi amorezi au fugit din Germania si s-au adapostit la Iasi, în Principatul Moldovei, în 1827, oras pe care l-au îndragit si unde doctorul Czihak a jucat un rol extrem de important în elita vremii. La fel ca si în cazul prietenului sau iesean Gheorghe Asachi, primul director al arhivelor de aici, si comandantul spitalului a avut de asumat nesfârsite batalii administrative cu autoritatile pentru organizarea si buna functionare a institutiei pe care o conducea. Fondul „Militia Pamânteasca” de la arhive are zeci de adrese ale lui Czihak prin care solicita buget pentru reparatii, pentru întretinere, pentru achizitionare de paturi, instrumentar medical sau medicamente care stau marturie despre implicarea sa administrativa. De asemenea, în fondurile „Secretariatului de Stat al Moldovei” sau ale „Ministerului de Razboi” sunt multe documente, adrese, rapoarte, chitante care poarta semnatura comandantului Czihak. Dar activitatea doctorului a cuprins un orizont mult mai larg decât misiunea sa militar-medicala. Asa cum a subliniat neobositul istoric al medicinei iesene, doctorul si universitarul Richard Constantinescu (el însusi un continuator al dialogului interdisciplinar medicina-stiinta-cultura început de Czihak), comandantul spitalului militar a fost, în primul rând, un intelectual savant care a introdus teme ale biologiei si stiintelor naturale în dezbaterile culturale ale vremii. Iacob Czihak a fost un premergator al Junimii maioresciene înfiintând înca din 1830, în casa sa de la Iasi, un „cerc de lectura” în care se discutau teme medicale, dar si stiintifice ale vremii. La acest cerc, care va constitui nucleul viitoarei Societati de Medici si Naturalisti (creata în 1833, una dintre primele din lume), participau cei mai importanti medici si farmacisti din Iasi, precum si oameni de cultura interesati de stiinta, cum era cazul lui Gheorghe Asachi. Primul curs de „Istorie Naturala”, tinut la Academia Mihaileana, cu un manual tiparit în limba româna si publicat la Iasi (un exemplar rarisim fiind de gasit astazi în biblioteca Universitatii de Medicina din Iasi), a însemnat un urias pas spre profesionalizarea cunoasterii atât pentru lumea medicala, cât si pentru cea intelectuala în sens larg si la fel cum o va face, pe aceeasi linie, junimistul Vasile Conta trei decenii mai târziu, va marca o conectare a intelighentiei iesene la temele si curentele occidentale deschizând dialogul cu omologi europeni. Corespondenta lui Czihak fiind un bun exemplu în acest sens. Reusita sarbatorii de zilele trecute, unde dialogul istorie-contemporaneitate a fost ilustrat de un documentar al Vioricai Gorgos, produs de TVR Iasi, apartine, evident, echipei Spitalului Militar „Iacob Czihak” din Iasi. Merita totusi subliniat si sprijinul Directiei Medicale a Ministerului Apararii, a Universitatii de Medicina si Farmacie „Gr. T. Popa”, precum si a Brigazii 15 Mecanizate „Podu Înalt” din Iasi, dar acest eveniment al cetatii ar fi fost de neconceput fara entuziasmul lui Richard Constantinescu si fara implicarea, energia si viziunea colonelului Aurelian-Corneliu Moraru, de care ma leaga nu numai o excelenta cooperare institutionala, ci chiar si o replica modesta a prieteniei antecesorilor nostri de la conducerea arhivelor si spitalului militar. Tuturor felicitari, iar domnului colonel Moraru îi multumesc pentru ca pot si eu spune pentru prima oara, linistit, fara nicio strângere de inima: „Hasta Siempre Comandante!” Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
