Vazând ca statul la bulau a devenit un titlu de glorie nu numai pentru interlopi, ci si pentru înalta politica, o serie de contemporani au cautat si ei prin dulap, daca nu dupa schelete macar cu speranta ca niste spinari uscate de peste ar putea conta în cv-ul pentru un viitor prim-ministru. Doar nu era sa ramân mai prejos? Cum celula 1 a arestului din Mamaia era plasata la subsol si nu aveam nicio informatie despre câte ore trecusera de când eram acolo, daca mai era noapte sau zi, am îndraznit sa îl întrebam, prin vizeta, pe sergentul de serviciu, daca avusesera cumva amabilitatea de a suna la Iasi pentru a verifica declaratiile noastre. Dupa ce si-a revenit din râs, acesta ne-a informat îndatoritor: „Bre, pâna nu vine cadrele mâine dimineata nu se face nimic. Ei face actele. Mai bine v-ati culca”, încheie, amabil, simpaticul valah transbordat pe malul marii. Abia atunci, cu ochii obisnuiti cu întunericul, ne prindem ca în celula nu era nimic în afara de mozaicul de pe jos si de niste pereti acoperiti complet cu mesaje de pace si prietenie, de iubire fata de semeni, de respect fata de „organe” si, mai ales, de pretuire si admiratie fata de înalta conducere de partid si de stat. Unde dracu sa dormim? Fulgerat de milostenie, ne explica seful de celula (cel ce, dibaci, spaguise un militar în termen care îi adusese o bucata mare de carton pe care putea dormi imperial): „ba, va scoateti adidasii, luati pozitia fatului pe o parte si puneti un adidas sub sold si altul la umeri si stati cu mâna la ureche”. Ceea ce am si facut, chinuindu-ne pâna dimineata când, slava Domnului!, au început a se revarsa, veseli, proaspat barbieriti si cu chef de munca, ofiterii care, în fuga mare veneau, curiosi, sa vada ce prospaturi au mai aparut peste noapte. Cel mai viu dialog era cu Liviu Rosu, care era singur si a carui celula era prima în drumul cadrelor: „Ooo, bine ati venit la noi, cu ce problema?” întreba îndatoritor si politicos, dupa cum stim, tovarasul militian. „Pai, cu valuta…”, „Da, întelegem, si tu nici nu stiai ce e aia…” „Nu stiam, ca Radu…” „Dar bineînteles, stim ca esti nevinovat…” „Asa e, chiar habar nu aveam si…” „Te pomenesti ca esti si student” „Da, chiar am intrat la Drept…” „Baa, hutu-va, toti sunteti studenti, fire-ati ai dreacu, toti sunteti nevinovati, mai schimbati, ba, placa, ca ne obositi. Puscaria va manânca fire-ati voi ai dreacu de bagabonti!” Nu mai reiau dialogul de la noi unde singura forma de respect era pentru seful de celula un vechi client si prieten care, desi avea interdictia pe judetul Constanta, a fost putin neatent, ceea ce, desigur, se poate întâmpla oricui. Ne-au dat drumul pe la ora 13 dupa ce verificasera toate datele noastre si dupa ce, oarecum amuzat, profesorul Andriescu îi aratase sectoristului care venise sa culeaga datele toate hârtiile care demonstrau ca erau detinatori legali de valuta si ca da, îi dadusera lui Radu pentru cheltuiala la mare suma pe care acesta o declarase. Singura faza notabila a acestei discutii în urma careia burzuluiala fudula a sectoristului s-a topit rapid a fost momentul antologic în care, în sufragerie, poetul Emil Brumaru aflat în vizita la „Tucu” Andriescu, la vederea militianului a însfacat rapid sticla de coniac frantuzesc de pe masa, dosind-o strategic în spatele canapelei unde am descoperit-o noi câteva zile mai târziu. Singurul care a rupt-o la fuga am fost eu, caci aveam tren la 14.30 si trebuia sa o linistesc pe mama pentru care aventura mea ar fi putut însemna mari probleme la serviciu, dar si mai mari probleme cu dosarul meu de proaspat student la Filozofie-Istorie. Am sunat în draci, dar nu era nimeni acasa si, din cauza unui accident de circulatie al troleului cu care mergeam la gara am întârziat fiind convins ca am pierdut trenul. Gratie Celui de Sus si Cefereului, trenul plecase din Mangalia cu trei sferturi de ora întârziere astfel încât încrederea mea nestramutata în destin (care ma facuse, totusi, sa merg pâna la gara) si-a aratat roadele si dupa unsprezece ore de chin ajungeam nevatamat acasa aflând cu bucurie ca mama tocmai venise de la Botosani si nu stia nimic despre aventura noastra. „Bine, lasa ca îti povestesc mâine cum a fost la mare”, îi spun eu, usurat. A doua zi dimineata, la 7.30, batai disperate în usa apartamentului nostru. Deschide mama, speriata, si o vede pe vecina de sub noi care intra vijelios în casa si începe sa peroreze: „vai de mine, doamna Cântec, nenorocire, Florin e în puscarie la Constanta, l-au prins ca facea trafic de valuta cu 5000 de dolari, a fost ieri politia pe aici si nu v-a gasit, tot blocul e în alerta, vai de mine ce nenorocire!!!” „Doamna, ce spuneti dumneavoastra? Florin e în camera lui, doarme.” „Nu se poate” striga vecina care sare si deschide usa la camera mea, intrând hotarâta sa se convinga. Nu voi uita niciodata curcubeul de afecte care se schimbau pe fata ei: stupefactie, neîncredere, dezamagire, umilinta (de mama care se înnegrise la fata de stinghereala si îngrijorare nu mai vorbesc). „Stati linistite, le-am spus, a fost o neîntelegere care s-a rezolvat. Nu am eu nicio treaba.” Dupa ce vecina a plecat plouata si înfrânta de tot incidentul am linistit-o pe mama, am fost acasa la Liviu Rosu (ai carui parinti nu întelegeau nimic din ce se întâmplase si am urcat Copoul pâna la familia Andriescu (Radu fusese consemnat în Constanta înca 48 de ore si nu putuse veni cu mine - ca sa-l urmareasca daca nu are complici, probabil!) carora le-am povestit toata tevatura. Finalul acestei aventuri a fost dupa o luna, când Radu Andriescu a primit o citatie sa se prezinte în calitate de inculpat la Militia municipiului Iasi, ora..., camera…, dar pe citatie, la cauza inculparii, era trasa doar o linie. Bineînteles ca, într-un final, toate s-au rezolvat rapid si nimeni nu a avut de suferit nicio neplacere. Singurul lucru care ar mai trebui mentionat ar fi uriasa faima mondena care ne-a însotit în acea vara când eticheta onoranta de „puscarias” ne-a crescut cotele în fata publicului feminin umplându-ne de un nimb de popularitate care s-a stins destul de lent având în vedere faptul ca, în 1981, nu existau tabloide si nici televiziuni de scandal astfel încât, spre deosebire de sarabanda zilnica de azi, faptele diverse sau scandalurile, fiind rareori facute publice, durau mai mult. În concluzie, marturisesc public ca nu am trecut aceasta aventura în niciunul dintre CV-urile mele ceea ce ma face eligibil, sper, în viitor, pentru o înalta demnitate a statului român. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
