Pe câti nu primesti, salcie-salcioara de lânga casa, zeita nepasatoare si languroasa, în ramurile tale binecuvîntate! Poposesc vrabiutele, care zboara din infernul cuibului familial de sub streasina casei, ca sa se defuleze un pic bârfind-ciripind. Adasta presurile modeste, apar si dispar pe nesimtite. Se cocoata un macaleandru, foindu-se cu cioculetul în sus: se mândreste infamul ca a prins o gâzulita, care înca se zbate - ce te semetesti, mai bondocule, mai gusulita ros-portocalie? Prin octombrie, când vânturile si ploile reci încep sa agite frunzulitele galben-ruginii în tinctura amara a toamnei, vin botgrosii de peste Marea Baltica, din Scandinavia cea hain de friguroasa. Uite si pitigoii cu penet fistichiu ce vin dinspre lacurile mazuriene. Îsi balanseaza cozile codobaturile alb-gri, cu barbie neagra, asa cum echilibristul pe sârma îsi cumpaneste mersul cu o prajina; mama le zice fâtaci, fiindca dau din coada mereu: fât-fât! Cintezele vin ca la casa lor în salcie, pentru ca sunt învatate cu padurile de salcii din Delta Dunarii. Îsi fac la bifurcatia crengilor cuiburi din scoarta de copac, muschi si paie, mascându-le maiestru cu licheni. Femeiusca-mamica cu puii pleaca toamna spre Golful Piersic, poate la cosbucianul Bab-el-Mandeb („Sunt, pasa, neam de beduin/ Si de la Bab-el-Mandeb vin”), însa barbatusul ramâne pe loc sa admire ultimul vals al frunzelor toamnei cu cadenta lui misterioasa si îndurând apoi gerurile iernii noastre. D-apoi ciocanitorile numite pe la noi si ghionoi! Mai nu este zi ca pe la 8-9 dimineata sa nu declanseze sirena începerii lucrului: Tâc-tâc-tâc! vin în zbor saltat. Toate în salopete elegante, de trust serios: cu rosu, cu negru si cu alb. Se prind hotarâte de cracile uscate si încep sa le verifice: toc, toc toc, toooc! Urca în susul cracii ca niste electricieni cu cangi la picioare (cum vedeam în vremea copilariei, când s-a electrificat satul) si iar se opresc cu verificatul: toc, toc, toc, toooc! cu precizia lipsita de emotie a unor mecanici. Când un sfânt al lagarelor comuniste murea de chin si de istovire, ceilalti detinuti povesteau cum, în clipa mortii, când duhul sfântului iesea din trupul lui, auzeau un fâlfâit slab si moale, ca o respiratie omeneasca. Sufletul lui zbura cu un fâlfâit ca al pasarii mortii... Ca o adiere a ramurilor salciei. Asa trebuie sa fi zburat si sufletul tatalui meu, chinuit într-un lung razboi mondial, în colectivizari si-n alte talazuri ale vietii, astfel trebuie sa fi fâsâit moale si sufletul lui Virgil, prietenul meu, si al verisoarei Violeta, pierita tânara si ea de o boala incurabila, cum trebuie sa fi plutit usor sufletele si altor oameni dragi mie, raspândind buna mireasma, cum zice în cartile sfinte. Numai ca salcia... salcia întinereste din nou. Mladite noi iau nastere din crengile ce pareau uscate. Într-o vreme am crezut ca se va usca si am sadit un nucsor într-o toamna, pe 20 octombrie - de ziua pomenirii sfântului Gherasim din Kefalonia, sfântul caritabil si vindecatorul bolilor psihice. De aceea am dat nucului numele de Gherasim. Dar va mai avea de asteptat Gherasim. Deocamdata salcia mea e tare! Daca se usuca câteva ramuri, nu se usuca si radacina. Si iata iarasi o pereche de porumbei urcati pe creasta salciei - uguiesc si se ciugulesc ciocusor în ciocusor. Ma uit la ei cu ochii încetosati, zâmbind, si spun: - Vezi tu hulubii aceia, Marie? - Îi vad. - Acestia sunt dragostele noastre, a mea si a ta. - Cum stii tu sa le mai sucesti. - Da, dupa toate greutatile si frumusetile prin care am trecut, s-au facut hulubi, se saruta si stau suuus-sus, în vârf. - Asa de tare s-au iubit amândoi? ma întreaba ea retoric. - Da. Acuma vezi ce înseamna hulubasii aceia? Sunt dragostea. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
