Vazând ca statul la bulau a devenit un titlu de glorie nu numai pentru interlopi, ci si pentru înalta politica, o serie de contemporani au cautat si ei prin dulap, daca nu dupa schelete macar cu speranta ca niste spinari uscate de peste ar putea conta în cv-ul pentru un viitor prim-ministru. Doar nu era sa ramân mai prejos? Dupa cum spuneam, plictisiti de scalâmbaielile celor câteva aborigene ofilite deghizate în „suedeze”, am decis sa schimbam azimutul si sa parasim celebra discoteca pe valuta „Scandinavian” din Mamaia, de care ne legasem atâtea vise. Dupa ce am iesit, Surprise! (ca la vremea aceea celebra interjectie Oops! înca nu fusese inventata), cine credeti ca ne astepta cu nerabdare? Da, chiar reprezentantii iubitei institutii care era „inima partidului” (pentru ca bate, bate, bate…) reprezentata de un plutonier burtos si un militar în termen famelic care-si purta tantos pe umar pistolul mitraliera. O spun cu umilinta: atunci nu aveam curajul tefelist de a scuipa organele de ordine astfel încât ne-am lasat legitimati si perchezitionati de caraghiosii anchetatori improvizati. Din nefericire, pe lânga fleacuri si ceva banuti de la noi, Radu Andriescu mai avea un teanc de bani frumos înveliti într-o bancnota de o suta de silingi austrieci (ma rog, Radu spune ca erau doar 20, dar eu îmi amintesc ca cifra de pe bancnota si culoarea verde au generat instantaneu ragetul vitejilor oameni ai legii). „Valutaaa!” striga orgasmic caraliul având în fata proiectia momentului de glorie când „toarsu” Ceausescu îl va decora pentru merite deosebite în stârpirea traficului de devize pe litoral. Amarâtul de soldat în termen avea asteptari mai pamântesti: sergent cu diagonala, permisie de doua saptamâni, primul la liberare, de-astea, mai din popor. Pe scurt, ne-au înhatat si sub escorta armata ne-au dus la arestul politiei din Mamaia pentru interogatoriu. Aici, desi trecut de miezul noptii, era o atmosfera vesela, tovaraseasca, cu stoarfe si suti, cu militieni sictiriti de munca administrativa pe care trebuiau sa o faca la acea ora. Cum eram un caz grav ne-au dus la subsol, la interogatoriu prilej cu care s-a manifestat ultima noastra cocoseala adolescentina „anti-sistem”: vazând ca un subofiter batea nu stiu ce adresa la masina de scris am aruncat asa, la vrajeala: „acuma nu mai bateti manual, bateti la masina!” stârnind rânjetul ofiterului de serviciu (care a gustat gluma!) si iritarea posomorâta a subofiterului. Din nefericire, tupeul nostru avea sa se stinga rapid, fâsâind, ca o lumânare în balta: dupa ce ne-au facut fisa de identificare, ne-au dezbracat rapid la „nudul” gol, ne-au pus sa stam cu mâinile la perete ca sa ne verifice, sanchi!, daca nu aveam valuta ascunsa prin locuri mai dosnice (cum eram educati si citisem „Papillon” ne-am cam prins despre ce era vorba). Din fericire, s-au lamurit rapid ca eram papagali si, milosi, nu ne-au mai sfâsiat captuseala la geci si nici nu ne-au mai zdrentuit hainele. Am rasuflat oarecum usurati crezând ca ne dau drumul (Radu le spusese din prima ca erau banii lui, ramasi de anul trecut de când a fost la matusa din Viena ceea ce a stârnit un firesc hohot de râs din partea baietilor cu ochi albastri, placut impresionati de ingeniozitatea unei asemenea minciuni!). Dar, cum ar spune azi un important reprezentant al poporului german: „Ghinion!”. Ne-au scos rapid sireturile si curelele plus tot ce aveam prin buzunare, le-au pus în plicuri si ne-au mai coborât înca un etaj, într-un tur ghidat pâna la celula 1 si 2. În prima, ne-au vârât pe mine si pe Radu, iar în cea de-a doua, ca tot era complet nevinovat (caci eu, cel putin, stiam ca Radu are valuta, devenind astfel complice pentru ca nu-mi facusem datoria patriotica de a-l turna la Securitate!) a fost bagat singur Liviu Rosu (motiv pentru care, cred, a devenit peste ani un excelent avocat penalist). Când am intrat în celula ne-a izbit, aproape fizic, o putoare densa de ciorapi nespalati, asa cum aveam sa întâlnim, peste putin timp, în momentele grele din armata. Ne-a izbit, de asemenea, sunetul scrâsnit al încuietorii usii metalice cu vizeta, care s-a auzit în urma noastra, bariera reala care ne despartea de lumea celor vii si liberi. Înauntru se stravedeau în obscuritate doua fiinte: una tacuta într-un colt, ridicata câteva ore mai târziu, care, am aflat aproape imediat de la celalalt ocupant al celulei, tocmai îsi casapise nevasta în acea seara si urma sa ia drumul lung, fara întoarcere, al ocnei. Cum noua ne cam pierise glasul, am raspuns monosilabic la interogatoriul sprintar al celui care urma sa devina, pentru câteva ore, îndrumatorul nostru spiritual în lumea subteranelor comunismului. Dupa ce i-am povestit ce vânt ne aducea în acele locuri binecuvântate, ocazie cu care am aflat articolul de Cod Penal unde s-ar fi putut încadra traficul de valuta, fiind însa rapid îmbarbatati de mentorul nostru ca „având în vedere valoarea în lei, nu e penal, asa ca va tine vreo zi-doua si dupa aceea va da drumul, stati linistiti!”, ocazie cu care ne-a instruit cum ar fi trebuit sa procedam daca nu am fi fost niste ageamii atât de fraieri: „Pai, în primul rând, trebuia sa înghititi rapid bancnota daca aia era singura proba!”; apoi ar fi trebuit sa va fi vorbit înainte, ca unul dintre voi, la un moment propice, sa fluiere scurt, si atunci fiecare sa fuga rapid într-o alta directie lasându-i pe caralii cu „ochi-n soare” (ma rog, vorba vine, ca era în plina noapte!). La observatia noastra timida ca „organele” aveau arme a raspuns cu un râs gâlgâitor: „pai, ba baieti, cine crezi ca le da agaricilor astia cartuse sa se plimbe cu ele în încarcator în miezul noptii prin statiuni, ca le-ar salta baietii armele în doi timpi si trei miscari. E la oha cu pistoalele, ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu!”. Într-adevar, aveam sa aflam si noi peste câteva luni, în armata, ca era o mare strictete cu cartusele din cauza paranoiei ca ar putea cineva sa-l împuste pe Tovarasu' (ca de vrut, ar fi vrut ei multi). (Continuare în editia din 8 septembrie a Ziarului de Iasi) Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
