Daca am fi vorbit de un partid de opozitie, ideea unei campanii prelungite în filiale ar fi fost interesanta, pentru ca ar fi mobilizat publicul împotriva guvernarii si ar fi însufletit putin viata interna de partid. În cazul unui partid la putere, însa, nu poate exista aceeasi deschidere spre discutie critica, mai ales când candideaza doua persoane învestite cu autoritate si influenta guvernamentala si parlamentara. Am intrat în luna septembrie si, din câte stim, în ziua de 25 va avea loc alegerea noii conduceri a PNL. Prin bunavointa celor doi candidati, domnii Ludovic Orban si Florin Cîtu, precum si a sustinatorilor lor declarati, întrega natiune - nu doar membrii PNL - a aflat cu lux de amanunte din ce motive „celalalt” nu ar fi un bun lider PNL si, pe cale de consecinta, nici un bun prim-ministru. Poate ca membrii partidului au fost informati, pe canale interne, si de ce unul sau celalalt dintre competitori ar fi potrivit pentru sus-mentionatele functii. Natiunea, însa, este în suferinta, pentru ca nu a aflat mare lucru. Nu natiunea i-a obligat, însa, pe domnii Orban si Cîtu sa intre într-o disputa la fel de îndelungata si de coroziva ca „primarele” din partidele americane - minus dezbaterile electorale televizate, minus votul direct al membrilor si, desigur, minus faptul ca nu urmeaza alegeri nationale în viitorul apropiat. Au facut-o din proprie initiativa, ceea ce nu este rau din punct de vedere al transparentei, dar pare sa fie foarte rau din acela al evolutiei în sondaje. Pe de alta parte, natiunea nu poate fi decât încântata sa asiste la o lupta deschisa pentru putere si control asupra resurselor publice - mai precis, asupra cotei alocate PNL din aceste resurse. Colegii din USR-PLUS, nici ei renumiti pentru discretie, au fost mult mai rezervati. Oricum, daca am fi vorbit de un partid de opozitie, ideea unei campanii prelungite în filiale ar fi fost interesanta, pentru ca ar fi mobilizat publicul împotriva guvernarii si ar fi însufletit putin viata interna de partid. În cazul unui partid la putere, însa, nu poate exista aceeasi deschidere spre discutie critica, mai ales când candideaza doua persoane învestite cu autoritate si influenta guvernamentala si parlamentara. Nici nu mai trebuie sa pomenim de banuiala ca de optiunea la Congres a delegatilor unei filiale (între care se vor numara în mod cert primari si consilieri) vor depinde alocarile de fonduri guvernamentale catre zona respectiva. Aceasta nu înseamna ca, daca esti la putere, ar trebui sa-ti alegi liderul prin aclamatii. Dar o cântarire mai atenta a situatiei ar fi sugerat, poate, ca solutia mai buna pentru ambele parti ar fi sa se concentreze asupra politicilor publice viitoare, post-pandemie sau, oricum, post-valul actual. Nu este suficient sa mentionezi investitiile cuprinse în PNRR, chiar daca aceste fonduri reprezinta principala sursa de speranta pentru PNL si întreaga coalitie de guvernare, în perspectiva anului 2024. Daca totul se rezuma la un concurs de frumusete a cheltuirii respectivelor fonduri, candidatii ar putea macar sa explice mai bine natiunii cum se va produce dezvoltarea si cum se va încerca echilibrarea ei, în beneficiul unor judete si regiuni mai putin binecuvântate cu investitii cuprinse în PNRR sau cu fonduri europene, în general. Ar putea, de asemenea, sa discute public sau macar în prezenta alegatorilor din partid despre impactul noilor imperative „verzi” ale UE, care îngrijoreaza, pe buna dreptate, întregi comunitati. Daca nu i se ofera subiecte demne de interes, natiunea nu poate decât sa observe ca, dincolo de transparenta democratica asumata, nu se stie foarte clar cine vor fi delegatii la Congres ai fiecarei filiale si nici daca ei vor face la Bucuresti ceea ce au promis în judet. Sau ca niciunul dintre candidati nu este în stare sa promita o mai buna armonie în coalitia guvernamentala, dincolo de ceea ce va face sau nu va face USR-PLUS. Sau ca în anul 2022 partidul ar trebui sa produca doua figuri de prim-plan care sa intre în cursa pentru cele doua Palate ale puterii, sa traga PNL în sus (nu în jos, pentru asta sunt multe variante) si sa dea macar senzatia ca au o relatie personala buna. Sau, în fine, ca în România doar PSD îsi poate etala cu detasare vocatia de partid-stat, orice alt partid riscând nu doar sa piarda alegerile, ci si sa se faca de râs.
