„Sfânta munca e aceea/ Ce rasplata-n ea-si gaseste/ De-ntelegi tu asta - cheia fericirii tale-o tii/ Urgisit de toti sa fii/ Tu de-a pururea iubeste/ Iar ca sa traiesti în pace/ Nimic lumii sa nu-i cei/ Binele te-nvat-a-l face/ ca albina mierea ei” (Al. Vlahuta) Si astazi, la mai bine de sase decenii si jumatate de la eveniment, ramâne tot stranie violenta Securitatii împotriva studentilor filologi si istorici care sarbatorisera la Iasi si la Putna, în 1957, cele cinci secole de la urcarea lui Stefan cel Mare pe tron. Exista, desigur, explicatia generala a înfierarii „nationalismului retrograd” (formula care are parte de o surprinzatoare revenire în discursul ideologizat din zilele noastre!) fata de imperialismul sovietic, internationalist si, evident, „progresist”. Mai este apoi explicatia logica a reactiei fata de revolutia maghiara din 1956, adica fata de asocierea unei aripi noi a partidelor comuniste din „tarile fratesti” cu încercarea lui Nikita Hrusciov de destalinizare. Actiune care i-a dat fiori stalinistului Gheorghiu-Dej, cel care, perfect explicabil, a declansat al doilea val de teroare în tara pentru a-si prezerva tronul. De altfel, în actul de acuzare, anchetatorul securist va scrie, negru pe alb: „ancheta penala a stabilit ca elemente dusmanoase, fosti studenti la Facultatea de istorie-filologie de la Universitatea «Al. I. Cuza» din Iasi, fiind stapîniti de conceptii nationaliste, în toamna anului 1956, au planuit ca la 12 aprilie 1957, cu ocazia sarbatoririi a 500 de ani de la înscaunarea pe tronul Moldovei a lui Stefan cel Mare, sa organizeze o actiune contrarevolutionara la care sa antreneze studenti de la toate centrele universitare ale R[epublicii] P[opulare] R[omînia]. În timpul unei excursii la Manastirea Putna facuta în octombrie 1956 de catre mai multi studenti ai Facultatii de Istorie din Iasi, printre care Zub, Alexandru, Brudiu Mihalache si altii, carora li s-a alaturat si Popescu Aurelian, student la Facultatea de Filologie si presedintele asociatiei studentesti din Universitatea «Al. I. Cuza» din Iasi, apreciind posibilitatea extinderii contrarevolutiei din Ungaria si în tara noastra, au hotarît sa foloseasca prilejul oferit de sarbatorirea a 500 de ani de la înscaunarea lui Stefan cel Mare pe tronul Moldovei, ca, prin imprimarea unii caracter profund sovin, sa incite spiritele studentilor, si în general al participantilor la aceasta sarbatorire, si astfel sa o transforme într-o actiune antistatala.”1 Astazi aceasta acuza pare hilara pentru cei care stiu ca proiectul era rezultatul energiei si „cultului muncii” asumat din îndemnul lui Vlahuta, crezul absolventilor de Sendriceni, dar anchetatorul fascisto-comunist era versat în ticalosie criminala si era antrenat sa acuze. Iata însa cum va comenta, peste ani, Al. Zub aceasta facatura juridica, extrem de pilduitoare prin stilistica ei manipulatoare, la comanda politica: „lasând la o parte limbajul specific textelor de incriminare penala, proiectul în sine este descris corect, ca având o finalitate resurectionala. El n-a putut însa fi împlinit ca atare, deoarece contextul s-a schimbat între timp, astfel ca aspectul legal trebuia observat cu tot mai multa atentie. De la finele lui octombrie 1956, pâna la 12 aprilie 1957, când au început festivitatile, contextul s-a modificat progresiv în defavoarea organizatorilor. Proiectul nu mai putea fi pus în opera decât diminuat si cu precautii de tot felul. Cea dintâi precautie a fost ca sarbatorirea, avizata la nivel local, sa fie admisa si de forurile centrale, pentru a anihila astfel rezistenta obstinata a unuia dintre prorectorii universitatii iesene, Leon Bartfeld, care nu se sfia sa declare deschis ca ideea unui pelerinaj la Putna era de inspiratie legionara. Mai târziu, prin anii saptezeci, cazut el însusi în dizgratie, îsi va cere scuze public, dar în iarna lui 1957, când ne zbateam sa-l cinstim pe marele domn dupa cuviinta, prorectorul sustinea vehement ca nu va îngadui sa se realizeze acel proiect”.2 Norocul studentilor organizatori a fost, dupa cum am mai spus, ca aceasta actiune fusese prinsa în Planul de activitati pe tara aprobat de Congresul Uniunii Asociatiei Studentilor fiind salutata chiar de presedintele ales al acestei noi structuri nationale, tov. Ion Iliescu. Astfel încât Flacara Iasului, cotidianul partidului din raionul nostru, reia un comunicat Agerpres, cu titlul „Sesiune stiintifica studenteasca” si supratitlul subliniat «500 de ani de la înscaunarea lui Stefan cel Mare», în care se spune: „vineri si sîmbata [12 si 13 aprilie, n.n.] au avut loc la Iasi lucrarile sesiunii cercurilor stiintifice studentesti de la Facultatile de istorie-filologie ale Universitatilor «C. I. Parhon» din Bucuresti, «Bolyai» din Cluj si «Al. I. Cuza» din Iasi. La sesiune au participat studenti ai Institutului Pedagogic si ai Conservatorului «Ciprian Porumbescu» din Capitala. În sedinta de deschidere au luat cuvîntul prof. Dumitru Berlescu, prodecan al Facultatii de istorie-filologie din Iasi, Leon Bartfeld prorector al Universitatii si Aurelian I. Popescu, presedintele consiliului Asociatiei studentilor din Universitatea din Iasi. În continuarea lucrarilor, studentul Alexandru Zub, de la Facultatea de istorie-filologie din Iasi, a prezentat o expunere intitulata '500 de ani de la urcarea lui Stefan cel Mare pe tronul Moldovei'. În sedintele pe sectii au fost prezentate 15 comunicari”.3 În ce ma priveste, înclin sa cred ca acuza de nationalism, care era un stigmat la îndemâna pentru toti cei care nu erau complici cu ocupatia sovietica, „internationalista” - si care, legata de acuza de „misticism” a umplut puscariile de legionari mai mult sau mai putin adevarati -, începea sa-si piarda din puterea de incriminare odata cu proiectul lui Gheorghiu-Dej de a renunta la bazele militare sovietice de pe teritoriul tarii. El va si obtine acordul lui Hrusciov pentru aceasta retragere si, probabil, valul de represiune din 1958 era legat si de dorinta dictatorului român de a demonstra ca „tine lucrurile sub control”. Ca dovada, reactia la românism nu a fost initial prea hotarâta, obtinându-se avizul sarbatorii, chiar daca nu fara probleme. Gheorghiu-Dej însusi va glisa în anii saizeci spre national-comunismul care va fi amplificat pâna la delir de succesorul lui din Scornicesti, ca o încercare de a mai domoli dominatia imperialismului sovietic, „globalist”. Totusi, violenta represiunii securiste asupra studentilor organizatori a avut, cred, un motiv mai greu decât avântul patriotic românesc: asociativitatea studentilor, pericolul de a crea grupari scapate de sub controlul ideologic care sa organizeze evenimente publice cu participare nefiltrata de autoritati. De aici, spaima de „contrarevolutie” si suspiciunea maladiva ca studentii sau intelectualii vor constitui astfel de grupari subversive. Nu întâmplator, Securitatea avea ca obiectiv major exact destructurarea unor astfel de grupari, potential subversive, iar acest al doilea val de represiune a tintit exact asemenea grupuri informale, precum cel al lui Al. Zub sau cel din jurul lui Constantin Noica, între altii. În aceeasi cheie trebuie privite, cred eu, si represiunea studentilor din 1968, persecutiile legate de Miscarea transcendentala, supravegherea grupurilor de bridge sau anchetele asupra studentilor ieseni din 1987, toate fiind argumente în sustinerea acestei perspective asupra anchetelor si violentelor facute de tortionarii securisti la ordinul conducerii de partid comunist. Nu altfel au stat lucrurile, din perspectiva mea cel putin, în cazul Gheorghe Ursu, ucis a doua oara de curând de trei complici în roba ai criminalilor securisti. În cazul Ursu, torturile executate de ofiterii Directiei a VI-a a Securitatii, în beciurile Militiei, vizau nu atât Jurnalul anticeausist, sau corespondenta cu „Europa libera”, cât implicarea prietenilor pe care Ursu îi frecventa (între altii Nina Cassian si Radu Cosasu) într-un posibil complot, într-un „grup reactionar”, ostil orânduirii socialiste si, pe cale de consecinta, extrem de periculos. Ca si în cazul tinerilor ieseni din anii ’50, Securitatea îsi facea un titlu de glorie în a inventa pericole, conspiratii si actiuni revolutionare mai ales acolo unde acestea nu erau. A fost un mod de a se mentine în gratiile dictatorilor, de a-si conserva privilegiile si de a se dezvolta institutional pe baza unor astfel de facaturi si minciuni care, desavârsite de o justitie mânjita la fel ca si astazi, distrugeau vieti si destine în numele „vigilentei revolutionare”. Poate de aceea nu a existat o miscare de opozitie în România, Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Dan Petrescu sau Gabriel Andreescu ramânând singuri, cu proiecte fara ecou, ocoliti de toti, ba chiar batjocoriti gros de lepre securiste de-alde Vadim Tudor si Eugen Barbu sau de prieteni fini ai criminalului Plesita ca Nicolae Breban si Fanus Neagu. Cel putin pe aceasta directie, a destructurarii oricarei forme de asociativitate cu tinta civica sau, Doamne fereste!, politica, Securitatea a învins! De-aia l-am avut pe tov. Iliescu sa ne organizeze capitalismul de cumetrie, ca altii nu erau! (Continuare în editia din 25 octombrie a Ziarului de Iasi) 1Concluzii de învinuire nr. 172/8 iunie 1958 în directia Generala M.A.I. Iasi, fond 3752, f.1 2Zub, Al. – Opresiune si rezistenta sub regimul comunist, Buc: Ed. Fundatiei Academia Civica, 2020, pp.165-166 3În Digiteca ARCANUM. Semnalare datorata istoricului Laurentiu Radvan, caruia îi multumim pe aceasta cale. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
