Franta arde, cum a ars, de altfel de foarte multe ori în ultimii ani, cu greve generale uriase, cu blocari de orase, cu tipete si urlete, cu explozii si altele asemenea, iar presedintele ei e linistit, e zen, nu e nici pe departe panicat, nu se da cu capul de pereti, nu îsi smulge parul de grija, îsi vede mai departe de treburile obisnuite „casnice” ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. El stie ca familia si casa îi sunt în siguranta, ca „nevasta” lui e asa cum e, doar „un pic cam impulsiva”, dar e buna la suflet, iar pâna la urma va fi ascultatoare, se va linisti de la sine si se vor iubi din nou ca la început. Depinde foarte mult de fiecare om în parte ceea spun eu acum, dar este si o regula generala aplicabila tuturor pentru ca teoretic un individ se poate adapta la orice intra într-o marja acceptabila de suportabilitate, ceea ce depaseste aceasta limita se adreseaza doar unora dintre oameni, cei care au un grad de toleranta la rau sau la bine foarte mare, spre extrem, si când spun asta aproape ca tind sa zic „spre infinit”, desi practic nu e posibil, evident. De exemplu, sunt oameni care au o structura genetica cu mult diferita fata de normal, unii care suporta extreme inimaginabile, ma gândesc aici la cei care pot rezista la frig sau caldura foarte mari, sau altele asemenea. Dar sunt si altii care pot fi striviti de cea mai mica greutate si la cea mai mica atingere. Sunt, de asemenea, multi care rezista bine fizic la factori extremi, dar nu rezista psihic, si invers. În fine, plaja e foarte larga. Evident ca de cele mai multe ori nu ne stim limitele propriului nostru corp si ale mintii pentru ca nu ni s-a dat înca ocazia. Ne imaginam cu totul altceva despre ceea ce putem decât ce putem cu adevarat, adica la limita maxima. Nu degeaba se spune ca atunci când simti ca nu mai poti, practic mai poti înca de doua ori pe atâta. Nu doresc nimanui sa ajunga la acea limita, dar teoria e valabila. O femeie, de pilda, ca una pe care o cunosc foarte bine, dar nu-i dau numele, care tipa ca din gura de sarpe la cea mai mica lovitura, chiar daca nu e nici pe departe la limita ei de sus a suportabilitatii, habar nu are cât de multa durere poate în realitate duce, si poate ca nu va sti vreodata. Depinde foarte mult în acest proces de cât de repede se întâmpla lucrurile. Daca are loc o schimbare brusca în mediul înconjurator, daca intervine o lovitura puternica si pe neasteptate, e foarte posibil ca sa cedezi din prima. Daca, în schimb, primesti lovituri mai mici si cu un grad crescut de forta, poti sa ajungi unde nici nu te-ai gândi. Îmi trece acum ca un flash prin fata ochilor un filmulet cu câtiva calugari budisti din China care practica un stil extrem si ciudat de arte martiale ce consta în lovituri din ce în ce mai puternice în testicule. Am fost destul de socat când am vazut asta, fiind obisnuit doar cu lovituri cu pumnul sau capul în lemne, piatra sau fier, dar nici nu mi-ar fi trecut în cap ca cineva s-ar fi gândit la lovituri acolo unde ti-e lumea mai draga. Evident ca nu ma intereseaza si nici nu am sa ma refer la scopul acelui stil de „karate”, ci la ideea de adaptare de care pomeneam mai sus. Barbatii aceia au ajuns dupa ani de dat cu tesla în fudulii sa suporte lovituri care îl pot duce pe un mascul obisnuit luat direct din pat sau de la televizor în pragul lesinului garantat. Dupa o asa demonstratie de adaptare nu stiu daca mai e ceva de spus în materie. Totusi am sa continui la un nivel mai larg decât un singur individ, anume la popoare. Si acestea se pot adapta la lovituri inimaginabile în punctele moi. Si nu glumesc sau exagerez deloc. Iar aici ma refer la toate perspective, adica si ceea ce vine catre popor, dar si ceea ce vine dinspre acesta catre conducatori sau alte popoare. Sa luam un exemplu extrem de bun, acela al francezilor. Nu exagerez deloc daca as spune ca poporul francez si cu cel grec sunt singurele care se pot numi cu adevarat democratice de pe aceasta planeta. Chiar daca multi ar spune ca americanii sunt astfel, gresesc amarnic pentru ca acestia sunt de fapt un popor profund nedemocratic, unul docil si extrem de usor de manipulat. Poporul din SUA nu stie ce e aia revolutie, nu are aproape deloc putere pentru ca este foarte bine dresat. Adica el respecta regulile „sacre” pe care el le-a creat, în care crede cu tarie si care, considera el, îl reprezinta perfect. La fel se întâmpla cu aproape toate celelalte popoare occidentale si asa-zis „democratice”. Francezii si grecii, în schimb, sunt si vor fi mereu niste rebeli, niste imprevizibili, pe ei nu-i pacalesti cu o lege, doua, nu-i duci cu fofârlica, nu-i tentezi cu bani. Ei fac ce vor, asta e democratia adevarata, sa crezi ca ai putere. Doar ca si acestia si-au gasit ac de cojoc care vine tocmai din sânul lor, din natura lor rebela: conducatorii lor sunt pe masura poporului. Situatia este exact la fel ca atunci când ai o nevasta cu gura mare care-ti face scandal în fiecare zi, care nu-ti da nici o clipa de ragaz, care urla si tipa din orice. Ca sot ce poti sa faci cu o asemenea partenera? Îi raspunzi si tu cu aceeasi moneda? Gresit, foarte curând o sa ajungeti sa va omorâti în bataie. Sa divortati? Gresit si asta pentru ca în sinea ei sotia nu îti vrea raul, ci doar asa se manifesta ea, spune tot ce gândeste si, culmea chiar tine la tine, te iubeste cu tot ce are ea si si-ar da chiar viata pentru tine, iar una mai buna e greu sa gasesti. Atunci ce poti sa faci? Simplu, exact ceea ce face presedintele francez când sute de mii de conationali se dau de ceasul mortii prin orasele Frantei în proteste uriase: o ignori. Sau, nu neaparat o ignori, ci te adaptezi si faci în asa fel încât asa-zisele „conflicte” sa se mentina în zona de normal. Si uite asa viata merge mai departe. Este vorba despre adaptare si în acest caz, evident, presedintele francez s-a adaptat la poporul sau. Daca ai fi stiut înainte sa te însori ce te asteapta, ai mai fi facut-o? Probabil ca nu, pentru ca ar fi fost o lovitura puternica si pe nepregatite, dar ai fi ratat probabil cea mai frumoasa perioada a vietii tale si, posibil, cel mai bun partener de viata pe care îl puteai întâlni. Si uite asa, dintr-o lovitura mica în alta un pic mai mare, ai ajuns sa te simti confortabil în mijlocul unui vacarm de neimaginat când erai holtei. Exact ca aceia care locuiesc lânga aeroport sau gara si dorm ca niste bebelusi când decoleaza sau aterizeaza avioane sau vin si pleaca trenuri. E simplu. Fix la fel se întâmpla si cu Emmanuel Macron. Franta arde, cum a ars, de altfel de foarte multe ori în ultimii ani, cu greve generale uriase, cu blocari de orase, cu tipete si urlete, cu explozii si altele asemenea, iar presedintele ei e linistit, e zen, nu e nici pe departe panicat, nu se da cu capul de pereti, nu îsi smulge parul de grija, ci merge în vizita în China, în România, îsi vede mai departe de treburile obisnuite „casnice” ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. El stie ca familia si casa îi sunt în siguranta, ca „nevasta” lui e asa cum e, doar „un pic cam impulsiva”, dar e buna la suflet, iar pâna la urma va fi ascultatoare, se va linisti de la sine si se vor iubi din nou ca la început. Briscan Zara este scriitor si publicist
