Abordând problema construirii, locuirii, gândirii, a salasluirii în spatiu, Heidegger pleaca de la cuvinte, de la sensurile lor înlantuite, grele de imagini. Ele oglindesc lumea, compun poezia prin care fiinta îsi impropriaza locul salasluindu-l. Limba germana faciliteaza aceasta perspectiva semantica. Dar limba româna? Constantin Noica, în „Cuvânt împreuna despre rostirea româneasca” povesteste, ne convinge de virtutile limbii a carei unicitate, specificitate si organicitate înseamna poezie, filosofie si existenta româneasca. Este o perspectiva determinanta în întelegerea locuirii în spatiu si cuvânt, în cuvintele spatiului. Ne responsabilizeaza. Topologia spatiului românesc în cuvinte este tensionata. Pe de o parte balada continuitatii locuirii spatiului arhetipal carpato-danubian, de la începuturi, de populatii genetic omogene. Pe partea cealalta epopeea nasterii limbii române cu structura de baza latina, cu semnificativ aport slav, si cu împrumuturi de la toate populatiile perindate în acest teritoriu si în jurul lui. În ce masura aceasta relatie tensionata defineste o sensibilitate anume a viziunii despre spatiu ramâne sa fie cercetat în adâncime. Sunt cautari necesare întrucât arta adevarata, profunda, îsi are radacinile în aceste adâncuri de sensibilitate. În fond poezia arhitecturii si poezia cuvântului au aceeasi menire, cea de a pune în conversatie nestematele sufletesti din „eu” si din „noi”, în aceeasi masura. Cunoasterea, trairea ca chip al locuirii în spatiu si în cuvinte este posibila, este relevanta numai prin identificarea principiilor, ideilor, argumentelor, cu ajutorul carora putem iesi din haosul, orbecaiala, ratacirea în labirintul construit astazi cu nesimtire, pentru a reveni la arhitectura româneasca alcatuita din acelasi aluat de sensibilitate cu cel mostenit de la parinti. Cautarea valorilor de acest fel presupune deschidere spre înlauntrul sensibilitatilor specifice, insistenta, libertate de creatie, identificarea si validarea comunitara a modelelor de urmat în scopul înnobilarii spatiului de existenta. În vesnicia nascuta la sat lumea este centrul marginit de spatiul vital al comunitatii, unde omul, plantele, animalele, insectele, sunt în coexistenta, în simbioza. Dincolo de margine este alta lume. Cuvintele salasluirii pentru om si animale contureaza lumea, o definesc practic, poetic, contextual. Cuibul pasarilor salbatice este si casa cuib a gospodinei. Bârlogul ursului este si casa morocanosului, ursuzului, tot asa cum nu numai porcul, dar si omul pot trai într-o cocina. O lista aproximativa, preliminara, un studiu aprofundat presupune amploare si instrumente teoretice specializate, poate fi alcatuita din urmatoarele cuvinte: adapost, asezare, bârlog, bordei, bojdeuca (bujda), casa, camin, cocina, cocioaba, cuib, coliba, cotet, grajd, loc, locuinta, staul, salas, stâna, stup, vatra, vizuina. Universul locuibilitatii românesti este pus în imagine de aceste cuvinte, structuri de sens ale înstapânirii spatiului. Poezia ne învaluie la simpla, succesiva lor rostire întrucât fiecare în parte si toate împreuna definesc o lume unica în specificitate. Desi aceste cuvinte locuiesc bine împreuna, geografia lor etimologica e surprinzatoare, diversa. Din latina au venit: adapost, asezare, casa, cuib, loc, staul, stup. Din limba slava sunt: bârlog, camin, coliba, cotet, grajd. Din maghiara: locuinta, salas. Din albaneza: vatra, vizuina, din bulgara cocina si cu origine necunoscuta sunt cocioaba, bojdeuca, bordei, stâna. Cinci limbi diferite si una nestiuta contribuie la poezia româneasca a locuirii. Suntem mostenitorii acestei aromate salate etimologice, preparate pe teritoriul pe unde au trecut în vechime, în diverse perioade. Din aceasta lume a întelesurilor doua cuvinte esentiale pentru arhitect-arhitectura pun un fermecator semn de întrebare: cuvântul loc venit din latina cu aproximativ doua mii de ani în urma si cuvântul locuinta sosit cu o mie de ani mai târziu din limba maghiara, cum a fost posibila relatia lor de compatibilitate? Loc-locuinta include la prima vedere o dilema lingvistica interesanta nu doar pentru poetica arhitecturii, ci si pentru istoria ei. Sunt teorii, cum este aceea a lui Mihai Vinereanu, care demonstreaza ca etimologiile cuvintelor enumerate în acest text nu provin din limbi diferite, ci din una singura, traco-daca. Daca în poezia limbii, diversitatea surselor poate însemna o valenta în plus, în poetica spatiului de viata e mai fertila unitatea si vechimea acestor cuvinte. În concluzie pentru creatorul de arhitectura nu este indiferent daca loc si locuinta sunt venite în cursul lung al timpului din limbi diferite sau fac parte din trecutul ancestral al unei populatii care nu stie sa fi venit de aiurea. Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului
