După câteva scurte operațiuni menite să-mi accentueze percepția, am văzut că, într-adevăr, în fața mea se afla o orchestră de cameră, dar care nu cânta nici la violoncel, nici la vioară, nici la contrabas, ci mânuia, ce-i drept, într-un anumit ritm, în loc de arcuș, ferăstraie de diferite forme și dimensiuni. Sunetele pe care le scoteau aceste instrumente aveau menirea să-ți înfioare epiderma și să-ți strepezească dinții. Articolul À la malabamga apare prima dată în Ziarul de Iaşi - liderul presei ieşene.
