În urma cu exact 400 de zile, tancurile rusesti treceau granita în Ucraina, iar fluxul de refugiati ucraineni începea sa curga catre granitele cu România. Chiar daca tara noastra a fost mai degraba o zona de tranzit decât de destinatie pentru refugiati, o parte dintre acestia s-au stabilit totusi în regiunea Iasului. Mai multi au avut nevoie însa de sprijin pentru a putea ajunge mai departe, inclusiv medical. „Ziarul de Iasi” marcheaza cele 400 de zile de la începutul razboiului declansat de Rusia în Ucraina printr-o privire de ansamblu asupra asistentei sanitare pe care au primit-o copiii refugiatilor ucraineni în aceste 13 luni de razboi. Iar efortul pentru a-i trata la Spitalul de Copii „Sf. Maria” nu a fost unul usor, spun reprezentantii unitatii medicale, care se mândresc însa cu faptul ca au reusit sa se adapteze la problemele care au aparut în aceste 400 de zile. Dr. Tamara Rosu, purtatorul de cuvânt al unitatii medicale, a fost în „prima linie” a oferirii de asistenta sanitara pentru copiii ucraineni înca din primele zile, fiind medic-sef al Unitatii de Primire a Urgentelor de la Spitalul de Copii. Îsi aduce aminte si greutatile din primele zile, când haosul fugii pe ultima suta de metri era purtat pe chipuri si în comportament atât de parinti, cât si de copii. „Sunt într-adevar 400 de zile de razboi, noi am fost putin în afara, dar pâna la urma cred ca putem spune ca am fost implicati: este fata vazuta si cea nevazuta a razboiului. Una e sa vezi la televizor, alta e sa vedem în fata noastra, în practica medicala. Cred ca putem sa spunem ca am avut si înca avem o contributie importanta la starea lor de sanatate, mai ales ca existam în imediata vecinatate a granitelor si avem o structura care ne permite 24 de ore din 24 sa raspundem provocarilor. Cred ca am facut fata cu bine”, a spus dr. Tamara Rosu. 75- dintre cazuri nu au avut nevoie de internare La Spitalul de Copii „Sf. Maria” din Iasi au fost tratati în cele 400 de zile de razboi 625 de copii în total. Majoritatea au fost tratati direct în UPU, unde au fost consultati, li s-au facut diferite investigatii si au plecat cu recomandari de tratament fiindca nu a fost necesara internarea. A fost însa si un procent important de copii care au fost urgente medico-chirurgicale: e vorba în special de cei care aveau o afectiune mai veche, pe care nu au putut sa o tina sub control, în lipsa medicatiei luate la timp, si de unele afectiuni grave care nu au fost descoperite la timp, în haosul evadarii de bombardamente. Dar si de câteva urgente grave, produse în urma accidentelor rutiere în care au fost implicate masinile cu care se deplasau spre siguranta. „75- dintre copiii tratati la noi au fost consultati, investigati si au plecat cu recomandari din UPU: au fost urgente medico-chirurgicale care au putut fi rezolvate si nu au necesitat internare. Celalalt procent de 25- au necesitat internare în Spitalul de Copii pentru ca au fost cazuri severe, fie acute, fie boli cronice cunoscute, dar acutizate, din varii motive – fie lipsa de medicamente, fie de acordare a acelei asistente de tip periodic. Au intrat în clinicile de cardiologie, hemato-oncologie, nefrologie sau neurologie”, a explicat dr. Tamara Rosu. Fricile de boli rare, depasite: nu a fost niciun caz grav Nu a fost înregistrat niciun deces la Iasi, la unitatea medicala, a vreunui copil din Ucraina. Dar îngrijorari au fost multiple. În primul rând, exista o frica generalizata la nivelul tarilor UE, la debutul razboiului, ca unele boli care înca mai existau în Ucraina s-ar putea prolifera în tarile care primesc refugiatii. Erau discutii despre difterie si poliomielita, boli grave aproape eradicate în tarile membre UE, dar si de varicela, ratele de vaccinare fiind mai scazute în Ucraina. Exista si îngrijorarea unei raspândiri comunitare a COVID-19, mai ales în rândul copiilor, cu crearea unor focare ce le-ar fi putut pune viata în pericol. Dr. Tamara Rosu spune însa ca la nivelul spitalului aceste frici au fost privite rational si rezolvate punctual. Nu au fost identificate focare cu bolile de care se temea Europa, ci unele cazuri izolate care au fost rezolvate punctual. Iar pandemia COVID-19 a adus unele cazuri mai grave de copii ucraineni la spital, care au avut nevoie si de internare, „dar cazuri de COVID si varicela aveam si vom avea si noi în continuare, suntem obisnuiti”, a spus specialistul. „Categoric ca am avut si cazuri mai complexe de COVID-19. Noi am încercat sa transmitem toate recomandarile posibile de siguranta, dar e oarecum greu de respectat o distantare atunci când locul pus la dispozitie pentru un grup populational mai mare este mic. Am tinut cont si de contextul epidemiologic, dar si de patologiile infecto-contagioase ale copilariei. Suntem si acum pe receptie: am fost informati de structurile nationale care supervizeaza bolile transmisibile, am citit si noi, ca ratele de vaccinare pe unele boli sunt mai mici decât la noi: rujeola, poliomielita si înca mai au focare. Dar nu am avut probleme”, a completat dr. Tamara Rosu. Traumele lasate de conflict si de destramarea familiilor, vizibile abia peste ani Dincolo de cazurile medicale, însa, bariera de limba a fost cea care a pus cele mai mari probleme, mai ales la început. Veneau parinti îngrijorati, cu copii bolnavi, singurele documente medicale pe care le aveau – în cazul fericit în care au reusit sa le ia cu ei – erau scrise în alfabetul chirilic. A fost creata o „celula de criza” care a inclus orice persoana angajata a spitalului, de la portar la manager, care stia limba rusa, din scoala sau din alte circumstante. S-a creat un protocol de întrebari elementare la care parintii raspundeau, luau informatii scrise în limba rusa daca aveau documente cu ei, si angajatii spitalului traduceau pentru a putea face un triaj eficient. Mai greu a fost la început, spune dr. Tamara Rosu, când la spital ajungeau si câteva zeci de pacienti pe zi. Astazi, fluxul este 1-2 pacienti la 24 de ore, iar majoritatea sunt de la ucrainenii stabiliti deja în România. „Norocul nostru absolut în perioada de început a fost ca la unitatea de urgenta am avut medici rezidenti în pregatire, care sunt din Republica Moldova, si cunosteau foarte bine limba rusa. Ne-au ajutat foarte mult, mai ales ca primele documente medicale pe care le aveau refugiatii erau în chirilica, era greu sa le traduci, trebuia sa le introducem în baza electronica de date, în condicile de consultatie. A fost un tur de forta si de sprijin al tuturor celor care vorbeau rusa: veneau sâmbata, duminica, noaptea, oricând erau apelati, iar cei care nu puteau ajunge raspundeau mereu la telefon. A fost extraordinar”, a povestit dr. Tamara Rosu. Copiii au o rezilienta aparte si se adapteaza usor, a mai spus specialistul, dar aceasta crede ca este prea devreme ca sa putem sa apreciem cu adevarat traumele lasate asupra lor de catre razboi. Adaptarea la criza pe termen scurt s-ar putea sa lase efecte pe termen lung, chiar daca, explica dr. Tamara Rosu, copiii au particularitatile lor care îi ajuta sa se asimileze repede orice situatie. „Sa stiti ca n-as putea spune ca sunt chiar complet ancorati în noua situatie. Câteodata, privirea lor spune ceva ce ei nu exprima. Poate sunt în situatia de a se gândi la fostul loc de joaca, la colectivitatea din care au facut parte, la familie pâna la urma, pentru ca majoritatea au venit aici cu mama, dar tata, bunica, bunicul sau alte rude au ramas în Ucraina. Pe chipurile mamelor, drept va spun, am vazut doar îngrijorare din multe, foarte multe puncte de vedere. Este o patologie, nu stiu daca sa îi spun de razboi, dar sigur e influentata de asta: nu vedem la noi morti si raniti, ci o alta varianta de consecinte legate clar de razboi”, a precizat dr. Tamara Rosu. Copiii cu boli cronice au fost si mai vulnerabili în fata razboiului O buna parte dintre adultii si copiii ucraineni care au tranzitat teritoriul tarii noastre fie au avut boli latente (cronice sau dezvoltate pe parcurs), care ar fi avut nevoie de tratament mai rapid decât l-au primit. Nu pentru ca nu a existat deschiderea spitalelor sau a medicilor, ci pentru ca unii au apelat prea târziu la ajutor, explica dr. Ionut Nistor, specialist în medicina bazata pe dovezi. Acesta a oferit exemplul persoanelor care au nevoie de dializa, o procedura medicala complexa, efectuata la doua zile, fara de care un pacient nu poate supravietui. Statisticile au aratat ca sunt 11.000 de astfel de pacienti în Ucraina, dar doar 1.000 au fost identificati în diferite spitale din Europa, în doua studii ample realizate de o echipa internationala din care a facut parte si dr. Ionut Nistor. „Doar 1.000 de cazuri am reusit sa documentam, sa le urmarim traseul, în ce centre din Europa s-au mutat, când au facut prima dializa, care au fost problemele. Cifra este mai mica decât ne-am fi asteptat, credeam ca vor fi mai multi care pleaca din Ucraina. Asta înseamna ca sunt multi pacienti foarte fragili carora le-a fost frica sau n-au avut resurse financiare sa plece, fiind nevoia aceasta de dializa imediata, la doua zile”, a explicat dr. Ionut Nistor. În România, studiul a identificat circa 60 de persoane din grupul de 1.000, majoritatea sunt în Polonia. Nu exista niciun copil din Ucraina care sa beneficieze de dializa în România, însa daca acestia sufereau de boli cronice au fost si mai vulnerabili în fata razboiului. „Razboiul i-a pus pe multi în situatia în care sa nu aiba acces la tratamentul de care aveau nevoie, astfel ca fie s-a agravat situatia lor, fie în unele cazuri au fost poate consecinte si mai severe. În special pentru copii. Nu avem cazuri documentate în România, însa cei care au fost identificati au fost ajutati sa ajunga în special în spatiul britanic, în Anglia, Scotia sau Irlanda”, a punctat dr. Ionut Nistor. ***Acest material a fost realizat cu ajutorul unei burse în cadrul proiectului „Educatia media – instrument pentru cresterea abilitatilor de participare civica a adolescentilor (faza 2) – Sprijinirea comunitatilor pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în parteneriat cu UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol apartin autorilor si nu reflecta neaparat pozitia UNICEF.
