Autor: dr. Stelian GomboÅŸ (BucureÅŸti)Denumirea de „Rugul Aprins” este inspirată dintr-un pasaj biblic ÅŸi scripturistic veterotestamentar, anume din IeÅŸirea (cap. 3, 1-4), unde se relatează momentul chemării lui Moise de către Dumnezeu ÅŸi consacrarea lui ca eliberator al poporului ales din robia egipteană. Aici, autorul inspirat spune că Moise l-a văzut pe „îngerul Domnului într-o pară de foc ce ieÅŸea dintr-un rug; ÅŸi… rugul ardea, dar nu se mistuia” (3, 2). Exegeza creÅŸtină tradiÅ£ională a interpretat acest rug, care „ardea, dar nu se mistuia”, drept o preînchipuire iconică a pururea-fecioriei Maicii Domnului ÅŸi un simbol clasic al rugăciunii desăvârÅŸite ÅŸi neîncetate, „ca loc de reunire în Duh - după cum ne învaţă Părintele Ioan Kulighin - a tuturor celor care au fost binecuvântaÅ£i cu darul trăirii ÅŸi cunoaÅŸterii isihaste”. Numele de „Rugul Aprins” conÅ£ine, vedem bine, sugestii importante referitoare la aspiraÅ£iile celor care se întruneau aici ÅŸi la programul grupării. O privire mai atentă asupra pasajului biblic menÅ£ionat poate oferi informaÅ£ii importante în acest sens. Aici avem de-a face cu un personaj - Moise, împovărat de un trecut destul de agitat ÅŸi tulburat, care doreÅŸte să-ÅŸi construiască o identitate nouă, îşi caută salvarea într-o viaţă cât mai banală cu putinţă. Anonimii, se spune adeseori ÅŸi pe bună dreptate, sunt cei mai fericiÅ£i dintre oameni. Dar iată că Dumnezeu contrazice dorinÅ£a de anonimat a lui Moise, revelându-i-se chiar în timp ce omul îşi îndeplinea datoria, munca ÅŸi rutina zilnică ÅŸi, mai mult decât atât, propunându-i un destin complet diferit ÅŸi deosebit în comparaÅ£ie cu orice ÅŸi-ar fi putut imagina el: să devină nici mai mult, nici mai puÅ£in decât salvatorul propriului său popor. Om cu bun-simÅ£, Moise refuză o asemenea provocare, chemare ÅŸi vocaÅ£ie, aducând ÅŸi invocând chiar argumente în favoarea hotărârii ÅŸi deciziei sale, întemeiate pe incompatibilitatea evidentă dintre el, ca persoană, ÅŸi cerinÅ£ele pe care ar fi trebuit să le satisfacă pentru a avea ÅŸanse de reuÅŸită într-o astfel de misiune. Dialogul dintre Moise ÅŸi Dumnezeu este, de altfel, prototipul rugăciunii ÅŸi al spovedaniei adevărate. Odată angajat într-o asemenea „dispută”, omul face primii paÅŸi strict necesari în afara spaÅ£iului securizat, îndărătul căruia caută să-ÅŸi ÅŸteargă identitatea ÅŸi se apropie de focul revelaÅ£iei, care îl va ajuta să-ÅŸi preschimbe destinul, urmându-ÅŸi vocaÅ£ia primordială ÅŸi înălţându-se, în acest fel, la stadiul de persoană. Deloc întâmplător, în acest caz, Moise este înzestrat cu virtuÅ£i imperiale, sacerdotale ÅŸi învăţătoreÅŸti sau profetice. ÃŽnvăţător, Preot ÅŸi ÃŽmpărat va urma să fie ÅŸi nimeni altul decât Mesia - Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Prin demnităţile primite, Moise dobândeÅŸte asemănarea dumnezeiască ÅŸi, în acest fel înzestrat, pune început salvării ÅŸi izbăvirii Poporului Israel din robie, dar ÅŸi salvării, răscumpărării ÅŸi mântuirii neamului omenesc. MiÅŸcarea spirituală propriu-zisă „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din BucureÅŸti, cu rolul ÅŸi cu mesajul ei Asemenea lui Moise, arată exegeza tradiÅ£ională ÅŸi autentică, creÅŸtinul trebuie să descopere încă de pe acum chipul lui Iisus Hristos din sine ÅŸi să-ÅŸi lucreze asemănarea, pentru a-L putea recunoaÅŸte ÅŸi mărturisi pe El în lume. Fiecare este chemat să fie, în felul său ÅŸi la locul lui, împărat, preot ÅŸi învăţător, misionar sau apostol. Åži devenim astfel în măsura în care acceptăm, asemenea lui Moise, dialogul cu Dumnezeu. El ne cheamă să ieÅŸim din circularitatea fadă, stearpă ÅŸi uscată a cotidianului, să fim pricină, pentru cei din jurul nostru, de întoarcere a inimii către Dumnezeu, ÅŸi să-i învăţăm cele bune, învăţându-ne pe noi înÅŸine, spre a deprinde laolaltă toate cele de folos izbăvirii ÅŸi mântuirii noastre din „Egiptul păcatului”. Omul, vulnerabil, circumspect ÅŸi înfricoÅŸat, călătoreÅŸte către centrul tainic al fiinÅ£ei lui ÅŸi îşi dă pe faţă neputinÅ£ele. Astfel, introspecÅ£ia sa devine prilej de cunoaÅŸtere a puterii Celui Preaînalt. După cum corect remarca Părintele Andre Scriema, icoana Rugului Aprins este pentru intelectualii de la Mănăstirea Antim „literă”, „scriptură”, vector al epifaniei originare, oferind posibilitatea deschiderii unor căi nebănuite pentru interogaÅ£iile cardinale ale spiritului. Iar doctrina teologică desprinsă din acest fragment scripturistic constituie, de fapt, liniile de forţă ale isihasmului: nevoindu-se întru dobândirea rugăciunii curate, omul îşi descoperă neputinÅ£ele ÅŸi dobândeÅŸte totodată, puterea de a le declara ÅŸi mărturisi în faÅ£a lui Dumnezeu, Care, odată scoase la iveală, le preschimbă ÅŸi transformă în virtuÅ£i. ÃŽn felul acesta, rugătorul cunoaÅŸte treptat puterea dumnezeirii ÅŸi se apropie, aÅŸa după cum va face chiar Moise pe Muntele Sinai, de culmile luminii. ÃŽn marea lor majoritate, cei ce se întruneau la Mănăstirea Antim erau intelectuali cu un destin similar celui iudaic ÅŸi mozaic. Cu alte cuvinte, se găseau cu toÅ£ii împovăraÅ£i de un trecut erodant, au gustat ÅŸi cunoscut falimentul unor ideologii seculare ÅŸi aveau motive să anticipeze deja prăbuÅŸirea altora. Chiar Monahul Daniil - Sandu Tudor, de pildă, întemeietorul grupului, creditase în anii 1930 sistemul de valori al dreptei, apoi pe cel al stângii, pentru ca până la urmă să le abandoneze pe amândouă exact în momentul în care le vede ajunse la putere. ExperienÅ£e asemănătoare ori similare au cunoscut majoritatea cărturarilor din nucleul grupării, cum ar fi: Benedict GhiuÅŸ, Dumitru Stăniloae, Alexandru („Codin”) Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Antonie Plămădeală, Nicolae BordaÅŸiu, Petroniu Tănase, Vasile Vasilache, Adrian FăgeÅ£eanu, Grigorie BăbuÅŸ, Bartolomeu Valeriu Anania, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Roman Braga, Felix Dubneac, Andre Scrima, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu, Gheorghe Dabija ÅŸi mulÅ£i alÅ£ii. Nu este, aÅŸadar, deloc întâmplător dacă Mitropolitul de pie memorie Antonie Plămădeală compara Antimul cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, unde ÅŸi-au făcut ucenicia duhovnicească personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol. Din ÅŸi despre activităţile grupului spiritual-duhovnicesc „Rugul Aprins” ÃŽntâlnirile de la Mănăstirea Antim aveau loc în mod obiÅŸnuit joi seara, fie în bibliotecă, fie în pridvorul mănăstirii, ÅŸi erau prezidate de către stareÅ£ul de atunci al mănăstirii, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Vasile Vasilache. Se citeau piese literare (comentate, apoi, dintr-o perspectivă teologică), texte scripturistice, patristice ÅŸi filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea imediată, culturală, economică ÅŸi socială. Ceva mai târziu, grupul s-a îmbogăţit cu câţiva artiÅŸti plastici, cum ar fi: Eremia Profeta, Marc Constantinescu, Olga Greceanu, precum ÅŸi cu muzicieni ca Paul Constantinescu sau Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, dirijorul ÅŸi conducătorul corului mănăstirii. ÃŽn plus, Antimul devenise un loc unde se puteau susÅ£ine conferinÅ£e pe subiecte variate ÅŸi teme diverse, în special de apologetică, ascetică ÅŸi mistică ortodoxă, în cadrul cărora se urmărea în principal evaluarea, dintr-un punct de vedere creÅŸtin a mai multor segmente ale vieÅ£ii, căutându-se soluÅ£ii de trăire în mijlocul lumii, însă la nivelul exigenÅ£elor unei ortodoxii autentice. Câteva dintre subiectele abordate cu predilecÅ£ie erau: Isihasmul, Iisus - Logosul întrupat, Păcatul originar, Scena ÅŸi altarul, Rugăciunea Inimii, Exegeza smochinului neroditor ÅŸi blestemat. Totodată, participanÅ£ii mai meditau ÅŸi asupra unor medalioane ale marilor mistici ai Filocaliei. După sosirea ieromonahului Ioan Kulighin, întâlnirile au câştigat în profunzime ÅŸi în ceea ce Å£ine de implicarea spirituală ori duhovnicească. Părinte - Duhovnic format la schitul Optina-Pustina, de lângă Moscova, Părintele Ioan Kulighin se stabileÅŸte la Mănăstirea Antim în anul 1945, atras aici de ÅŸtirile pe care le-a primit cu referire la preocupările grupului de intelectuali. Nu va rămâne acolo decât până în anul 1947, când este deportat în Rusia. ÃŽn cadrul „Rugului Aprins” el a avut rolul unui ferment - după cum arată Părintele Arhimandrit Roman Braga. El a adus aici, pe lângă cele două manuscrise deja menÅ£ionate, o icoană a Rugului Aprins, salvată din Rusia. Pe lângă aceasta, prin experienÅ£a sa de duhovnic încercat, el a reuÅŸit să le dezvăluie intelectualilor din grup tainele rugăciunii isihaste a inimii ÅŸi chiar să le îndrume primii paÅŸi în însuÅŸirea, practicarea, cultivarea ÅŸi trăirea acesteia. MulÅ£i dintre foÅŸtii membri ai „Rugului Aprins” (dintre cei care încă mai trăiesc) îşi amintesc că, vreme de doi ani, Părintele Ioan a fost axul moral ÅŸi spiritual, duhovnic ÅŸi părinte duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului, pentru toÅ£i nou-născuÅ£ii întru Rugăciunea lui Iisus. ÃŽn ajunul plecării sale, el i-a încredinÅ£at lui Sandu Tudor misiunea de a continua lucrarea călăuzitoare. ÃŽnsă deceniul următor nu anunÅ£a nimic bun. Anii 1950 au însemnat, pentru România comunistă, o perioadă de prigoană dusă cu metodă împotriva a tot ceea ce ar fi Å£inut de o credinţă spirituală ÅŸi religioasă. PreoÅ£ii, clericii ÅŸi cărturarii de la Mănăstirea Antim vor fi nevoiÅ£i să-ÅŸi schimbe reÅŸedinÅ£a, mutându-se la Mănăstirea Plumbuita, iar numărul membrilor va scădea substanÅ£ial până în anul 1958 - anul desfiinţării grupului. Despre gruparea spirituală „Rugul Aprins” ÅŸi autorităţile comuniste Serviciile secrete comuniste, proaspăt constituite în România, au început să se preocupe de activitatea religioasă încă din anul 1948. Astfel, în 10 noiembrie 1948 se finalizează un material informativ ce conÅ£inea inventarul aÅŸezămintelor monahale ÅŸi un recensământ al călugărilor vieÅ£uitori ÅŸi trăitori pe teritoriul României. Raportul nu este decât un act preliminar al unei operaÅ£iuni mai ample de monitorizare, supraveghere ÅŸi obstrucÅ£ionare a activităţii tuturor organizaÅ£iilor religioase din Å¢ară, dar mai ales a mănăstirilor, considerate de către autorităţi „fie locuri de găzduire ale elementelor legionare sau din rezistenţă, fie depozite clandestine de muniÅ£ii”. ÃŽntr-adevăr, în anii 1947-1948, unele organizaÅ£ii anticomuniste ÅŸi-au găsit suport ÅŸi sprijin în biserici, mănăstiri ori schituri, ceea ce ne face să credem că, cel puÅ£in într-o fază iniÅ£ială, acÅ£iunea represivă nu lovea decât indirect aÅŸezămintele respective. De pildă, stareÅ£a Veronica Gurău ÅŸi duhovnicul Ioan Iovan, de la Mănăstirea VladimireÅŸti, judeÅ£ul GalaÅ£i, au fost arestaÅ£i în anul 1955 tocmai pentru vina de a fi oferit sprijin unor luptători din rezistenÅ£a anticomunistă. Datorită sprijinului pe care populaÅ£ia din zonă l-a acordat obÅŸtii monahale, această acÅ£iune represivă nu a putut fi încheiată decât abia în luna februarie a anului 1956, prin evacuarea forÅ£ată a aÅŸezământului, cu ajutorul a nu mai puÅ£in de 220 de ofiÅ£eri MAI înarmaÅ£i până-n dinÅ£i cu pistoale-mitralieră. Faptul că în această dispută locuitorii satelor din jurul mănăstirii au pactizat ÅŸi fraternizat fără rezerve cu monahii, a atras atenÅ£ia autorităţilor asupra influenÅ£ei pe care o putea exercita Biserica asupra maselor ÅŸi asupra faptului că, în pofida propagandei ateiste, numărul oamenilor dispuÅŸi să urmeze o viaţă monahală era mare. Propaganda nu putea pătrunde în mănăstiri ÅŸi în instituÅ£iile de învăţământ bisericeÅŸti ÅŸi ecleziastice, motiv pentru care, treptat, acestea au început să fie privite ÅŸi tratate ca „puncte de rezistenţă ideologică a religiei” ÅŸi, de asemenea, instituÅ£ii unde se întreÅ£inea ÅŸi cultiva o atmosferă anticomunistă. ÃŽn consecinţă, este modificat Regulamentul ÅŸcolilor de cântăreÅ£i ÅŸi al seminariilor, astfel încât acestea să poată fi mai uÅŸor aservite puterii, iar în anul 1956 se închide secÅ£ia monahală a seminarului de pe lângă Mănăstirea NeamÅ£, fără ca Patriarhul de atunci, Preafericitul Justinian Marina, să dea curs ori aprobare, într-un fel sau altul, memoriului de protest semnat de către 19 monahi, între care Benedict Ghius ÅŸi Sofian Boghiu. Atmosfera devine din ce în ce mai tensionată prin intensificarea supravegherii mănăstirilor; în unele cazuri au loc chiar percheziÅ£ii ÅŸi arestări de persoane care frecventau lăcaÅŸurile ÅŸi aÅŸezămintele mănăstireÅŸti mai des, sau de călugări care predicau prin parohii. La începutul anului 1958, ministrul de Interne Alexandru Drăghici propune desfiinÅ£area seminariilor monahale, interzicerea accesului călugărilor în Institutele de Teologie de grad universitar ÅŸi superior, precum ÅŸi înfiinÅ£area de noi mănăstiri, ca ÅŸi limitarea accesului în cinul monahal. Majoritatea prevederilor cuprinse în proiectul lui Alexandru Drăghici se regăsesc ÅŸi în Decretul nr. 410/28 octombrie 1959, care prevedea desfiinÅ£area unor mănăstiri ÅŸi a asociaÅ£iilor religioase, precum ÅŸi scoaterea din monahism a mai multor călugări. Până în anul 1960, vor fi desfiinÅ£ate, demolate, dezafectate, transformate în CAP-uri ÅŸi GAC-uri, 62 de aÅŸezăminte monahale ortodoxe de pe întreg cuprinsul Ţării. Antimul ÅŸi „Rugul Aprins” au intrat în atenÅ£ia Securităţii încă din anul 1947, pentru atitudinea protectoare ÅŸi ocrotitoare manifestată faţă de refugiaÅ£ii ruÅŸi în general, ÅŸi faţă de Părintele Ioan Kulighin în special, dar ÅŸi din cauza temerii organelor represive legate de apropierea dintre Biserică ÅŸi intelectuali. Primul arestat va fi chiar Sandu Tudor. Condamnat la muncă silnică, el îşi va executa pedeapsa vreme de trei ani, la Canalul Dunăre - Marea Neagră. ÃŽn anul 1952, este eliberat din detenÅ£ie; în cursul aceluiaÅŸi an, IPS Părinte Firmilian Marin, Mitropolitul Olteniei, îl hirotoneÅŸte preot ÅŸi îl călugăreÅŸte la Mănăstirea Crasna din judeÅ£ul Gorj. De acum, Sandu Tudor primeÅŸte numele de Agaton. Curând, la Mănăstirea NeamÅ£, este înălÅ£at în treapta de ieroschimonah, cu numele Daniil, cu aprobarea ÅŸi binecuvântarea IPS Părinte Sebastian Rusan, Mitropolitul Moldovei ÅŸi Sucevei, ÅŸi se retrage la Schitul Rarău. După mărturia Părintelui Roman Braga, a adunat aici vreo doisprezece vieÅ£uitori proveniÅ£i din toate straturile sociale (inclusiv bucătari, chelneri, militari, vagabonzi), pe care îi iniÅ£ia în tainele Rugăciunii lui Iisus ÅŸi într-ale teologiei. Cum aÅŸezământul era folosit ca adăpost de către foÅŸti legionari, autorităţile comuniste au considerat că trebuie să fie o legătură între proaspătul ieroschimonah ÅŸi miÅŸcarea de rezistenţă armată, care continua să activeze în munÅ£i. Pentru moment, totuÅŸi, nu vor întreprinde nimic, astfel încât întâlnirile membrilor „Rugului Aprins” vor putea avea loc pentru încă o perioadă de timp, pricinuite cel mai adesea de vizitele Părintelui Daniil. El cobora periodic de pe Rarău, atât pentru a se aproviziona cu cărÅ£i, cât ÅŸi tocmai pentru a participa la aceste întruniri. ÃŽntrunirile se desfăşurau în case particulare; cel mai adesea se pare că au avut loc în casa savantului ÅŸi scriitorului Alexandru Mironescu (1903-1973). Potrivit mărturiei Părintelui Roman Braga, Securitatea a devenit mai atentă la miÅŸcările intelectualilor de la Mănăstirea Antim de-abia după apariÅ£ia în FranÅ£a a unui articol semnat de către teologul Olivier Clement, cu titlul L'Eglise Roumaine et le Buisson Ardent, text care se referea tocmai la „Rugul Aprins”, discutând, între altele, importanÅ£a apropierii intelectualilor de Biserică ÅŸi probând faptul că Ortodoxia ÅŸi creÅŸtinismul în general, nu reprezintă un simplu refugiu compensator al unor oameni needucaÅ£i. ÃŽnsă acÅ£iunile organelor represive vor fi întârziate de manifestările religioase pe care le-a organizat Patriarhia Română cu prilejul canonizării oficiale a SfinÅ£ilor Români ÅŸi, pe de altă parte, de consecinÅ£ele ConferinÅ£ei de la Geneva, resimÅ£ite ÅŸi în România comunistă. SituaÅ£ia se va agrava ÅŸi înăspri însă după anul 1954, culminând cu noul val de arestări din anul 1956 ÅŸi cu o campanie anti-religioasă organizată după modelul celei din URSS, în perioada anilor 1958-1959. Despre desfiinÅ£area miÅŸcării spirituale a „Rugului Aprins” Represiunea împotriva „Rugului Aprins” va fi declanÅŸată în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, când ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor este arestat din nou, împreună cu Alexandru Mironescu ÅŸi cu fiul acestuia, Åžerban. Tot atunci sunt arestaÅ£i ÅŸi majoritatea celorlalÅ£i foÅŸti membri ai „Rugului Aprins”, între care teologul Dumitru Stăniloae, arhimandriÅ£ii Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghius, Felix Dubneac, ieromonahul Adrian FăgeÅ£eanu, doctorul Gheorghe Dabija, poetul Vasile Voiculescu ÅŸi mulÅ£i alÅ£ii. AceÅŸtia vor fi incluÅŸi în ceea ce în arhivele Securităţii a rămas sub numele de „Lotul Teodorescu Alexandru ÅŸi alÅ£ii” (Alexandru Teodorescu era numele de buletin al lui Sandu Tudor), urmărirea penală efectuându-se conform articolului 196 CPP, pentru infracÅ£iunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Vor fi judecaÅ£i cu toÅ£ii într-un proces absolut formal, desfăşurat cu uÅŸile închise. Chiar dacă iniÅ£ial toÅ£i membrii grupului au fost acuzaÅ£i de „uneltire contra ordinii sociale”, monahii Daniil - Sandu Tudor, Adrian FăgeÅ£eanu ÅŸi Arsenie Papacioc au fost condamnaÅ£i pentru „înaltă trădare”, pe baza art. 193/1 din Codul Penal. CeilalÅ£i au fost condamnaÅ£i conform art. 209 pct. 1 din Codul Penal, pentru „activitate criminală împotriva clasei muncitoare ÅŸi a reformelor sociale”, articol pe baza căruia au fost condamnaÅ£i deja zeci de mii de oameni. Ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor a murit în temniţă. Ultima oară a fost văzut prin anul 1960 în penitenciarul de la Aiud, grav bolnav. Nu se cunosc cu precizie nici data morÅ£ii (ce va fi survenit, cel mai probabil, prin noiembrie 1962), nici locul unde va fi fost înmormântat. ÃŽn orice caz, majoritatea cunoscuÅ£ilor săi susÅ£in ÅŸi afirmă că a avut parte de o moarte mucenicească ÅŸi martirică. Membrii „Rugului Aprins” au fost eliberaÅ£i în anul 1964, prin decretul 411 - un act pur conjunctural, cum s-a observat, determinat mai degrabă de preocupările regimului de la BucureÅŸti de a-ÅŸi asigura colaborări economice cu Occidentul, iar nici pe departe un gest de achitare, care să denote o eventuală tendinţă de revenire la normalitate a JustiÅ£iei din România comunistă. Despre pătimirea BOR în închisorile comuniste, din perspectiva Preacuviosului Părinte Arhimandrit Sofian Boghiu ÃŽn partea a doua, ÅŸi ultima, a acestui material, voi mărturisi faptul că, pe lângă altă multă literatură ÅŸi bibliografie din domeniu ÅŸi de specialitate, într-un număr mai vechi al revistei „Vestitorul Ortodoxiei” din luna iunie 1996, am dat peste un scurt articol al Părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim din BucureÅŸti privitor la anii săi de închisoare în timpul regimului comunist, împreună cu alÅ£i membri ai miÅŸcării spirituale „Rugul Aprins”. Mărturisirea Părintelui Sofian Boghiu este intitulată „Rugul Aprins ÅŸi TemniÅ£a”, ÅŸi o redăm în cele ce urmează: „Pentru Mănăstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârÅŸitul războiului al doilea mondial ÅŸi ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată Å¢ara Românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la RevoluÅ£ia din luna Decembrie anul 1989. ÃŽn aceÅŸti ani grei, în obÅŸtea de la Mănăstirea Antim, în număr de circa 40 călugări ÅŸi fraÅ£i, din care, o parte, studenÅ£i la diferite facultăţi din BucureÅŸti, iar altă parte, lucrători la Atelierele de obiecte bisericeÅŸti, cu sediul în această mânăstire, noi cei de aici, am avut parte ÅŸi de câteva mângâieri, ÅŸi anume: în această perioadă s-au refãcut cele două turle mari de la biserica mare a mănăstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantă, cu cele actuale, din beton armat ÅŸi cărămidă aparentă ÅŸi s-a spălat ÅŸi restaurat pictura interioară a bisericii. Acestea pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, ÅŸi umila noastră preocupare de atunci: Rugăciunea lui Iisus, în cadrul căreia a apărut „Rugul Aprins” - expresie biblică, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5. „Rugul Aprins”, care ardea ÅŸi nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare aparÅ£ine Părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu - iniÅ£iatorul „Rugului Aprins”, care a murit în închisoarea de la Aiud. ÃŽn anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, s-au Å£inut o serie de conferinÅ£e, legate de acest subiect. ÃŽntre conferenÅ£iari se numărau mai multe personalităţi proeminente din viaÅ£a cultural-religioasă de atunci, între care: Părintele Ieroschimonah Daniil - Sandu Tudor, citat mai sus, Părintele Arhimandrit Benedict GhiuÅŸ, Părintele Arhimandrit Vasile Vasilache - stareÅ£ul de atunci al Mănăstirii Antim, Părintele prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae, prof. univ. dr. academician Alexandru Elian, prof. univ. dr. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, distinsul teolog ÅŸi gânditor creÅŸtin Nichifor Crainic ÅŸi mulÅ£i alÅ£ii. ConferinÅ£ele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus ÅŸi practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinÅ£ii pustiei, părinÅ£ii filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri ÅŸi sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul ÅŸi mănăstirile din epoca Sfântului Nicodim cel SfinÅ£it de la Tismana, StareÅ£ul Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velcicovschi, paisianismul, StareÅ£ul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica ÅŸi practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă ÅŸi multe altele. ConferinÅ£ele se Å£ineau în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, în prezenÅ£a multor credincioÅŸi, între care mulÅ£i studenÅ£i de la diferite facultăţi. După conferinţă, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenÅ£iarul sau alÅ£ii, bine informaÅ£i din sală. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinÅ£ei. Paralel cu aceste conferinÅ£e, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele ÅŸapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie ÅŸi utrenie ÅŸi tălmăcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentată Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiÅ£ional, marÅ£ea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, prezentarea mistică a Liturghiei ÅŸi aÅŸa mai departe. Cu toată schela care era în biserică ÅŸi în exterior, pentru construcÅ£ia actualelor turle, cu tot ateismul ÅŸi duÅŸmănia care se propaga în capitală ÅŸi în Å¢ară, verbal ÅŸi în presă, cu toată sărăcia ÅŸi foamea care se întindea pe toate plaiurile Ţării, totuÅŸi biserica era plină de închinători ÅŸi ascultători, care primeau cu înÅ£elegere ÅŸi evlavie, tălmăcirile ce se făceau pentru slujbele amintite mai sus. ÃŽn această vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apărut ca musafir la Mănăstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulighin. Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere ÅŸi găzduit la Mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu. Părintele Ioan, în vârstă de circa 60 de ani pe atunci, aflând de Mănăstirea Antim venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar după vecernia de după-amiază, lua ÅŸi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tălmaci din rusă în română pe un tânăr basarabean, Leonte, care cunoÅŸtea bine ÅŸi limba română ÅŸi limba rusă, ÅŸi cu ajutorul lui înÅ£elegeam bine cele ce ne spunea Părintele Ioan. ÃŽn aparenţă un om obiÅŸnuit, blond, cu ochii albaÅŸtri, cu barba mică ÅŸi rară, acest preot, Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugător ÅŸi trăitor autentic al Rugăciunii lui Iisus ÅŸi un foarte bun cunoscător al SfinÅ£ilor PărinÅ£i, un fel de Părinte Ilie Cleopa de la noi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la Mănăstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul RevoluÅ£iei din anul 1917, după ce bătrânii de la Optina au fost lichidaÅ£i, tineretul, între care ÅŸi fratele Ioan de atunci, au fost arestaÅ£i ÅŸi duÅŸi pe la munci socialiste forÅ£ate, iar mai târziu întemniÅ£aÅ£i. Povestea frumos ÅŸi impresionant o mulÅ£ime de întâmplări din viaÅ£a lui ÅŸi din viaÅ£a compatrioÅ£ilor săi. Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevărat, neîncetat. De mulÅ£i ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, ÅŸi se ruga ÅŸi când vorbea ÅŸi când slujea, când mânca ÅŸi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca ÅŸi respiraÅ£ia. Åži în somn se ruga. O ÅŸtiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la Mănăstirea Antim, îl găzduiam în chilie la mine, ÅŸi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoÅŸtinÅ£e despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mânăstiri, ci ÅŸi în viaÅ£a multor credincioÅŸi, asemenea pelerinului rus, lucrare pe care Părintele Ioan o cunoÅŸtea bine. ÃŽn luna ianuarie anul 1947, a fost arestat de la Mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leonte. Părintele Ioan Kulighin a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, ÅŸi întemniÅ£at la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a mai trimis o carte poÅŸtală, care se încheia cu Rugăciunea lui Iisus. Convorbirile din cadrul „Rugului Aprins” au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulÅ£i ani. O bună parte din personalul slujitor de la Mănăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mănăstirea NeamÅ£u, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ, în numele „Rugului Aprins”. ÃŽntre timp, primeam veÅŸti ÅŸi ÅŸtiri triste, despre suferinÅ£ele deÅ£inuÅ£ilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră ÅŸi despre atrocităţile tineretului studenÅ£esc întemniÅ£at la PiteÅŸti. N-a trecut prea multă vreme, până în luna iunie anul 1958, când am fost arestaÅ£i ÅŸi noi, care am activat în cadrul „Rugului Aprins”. Mă aflam atunci la Mănăstirea Ghighiu, de lângă PloieÅŸti, pe schelă, cu un grup de ucenici călugări ÅŸi fraÅ£i, pictând, în frescă, biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu Părintele Felix Dubneac, membru ÅŸi el al „Rugului Aprins”. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 deÅ£inuÅ£i făcând parte din „organizaÅ£ia Rugului Aprins”. ÃŽntre noi ÅŸi cu noi, era ÅŸi Părintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniÅ£iatorul aÅŸa-zisei „OrganizaÅ£ii”, dar erau ÅŸi Părintele Arhimandrit Benedict GhiuÅŸ, Părintele prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae, Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Părintele Arhimandrit Roman Braga, prof. univ. dr. Alexandru Mironescu ÅŸi fiul său Åžerban, student la litere, doctorul ÅŸi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenÅ£i la diferite facultăţi din capitală, arhimandriÅ£ii ÅŸi fraÅ£ii Vasile ÅŸi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, întemniÅ£aÅ£i la Gherla. După procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoarea de la Aiud. Din literatura publicată după RevoluÅ£ia din Decembrie 1989 asupra vieÅ£ii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferinÅ£ele celor întemniÅ£aÅ£i. Dar una este să citeÅŸti despre suferinţă ÅŸi alta este s-o trăieÅŸti. Astfel, deÅ£inuÅ£ii stăteau în lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulÅ£i, între care bătrâni ÅŸi bolnavi, cu pături suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare îşi făcea necesităţile mari ÅŸi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi ÅŸi noapte ÅŸi mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. Nu aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucreze? Se ciocănea în perete cu alfabetul „Morse”, ca să afle câte o ÅŸtire sosită din afară, de la cei de curând intraÅ£i în penitenciar. AlÅ£ii, dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi, cu un beÅ£isor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărÅ£i, fără ziare ÅŸi fără hârtie de scris, totuÅŸi, cu ajutorul alfabetului „Morse” ÅŸi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales epistola Sfântului Iacob. Mâncarea, puÅ£ină, slabă ÅŸi mizerabilă, lipsa de aer, nemiÅŸcarea, a făcut din bieÅ£ii deÅ£inuÅ£i niÅŸte fiinÅ£e albe-albăstrui, ca niÅŸte stafii, slăbiÅ£i pe dinafară dar tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului, unde, totuÅŸi, mulÅ£i ÅŸi-au încheiat viaÅ£a aceasta pământească, între care ÅŸi Părintele Daniil, iniÅ£iatorul „Rugului Aprins”, care de multe ori a fost pus în lanÅ£uri, în cei 25 ani de temniţă grea. După 4 ani de viaţă de celulă, într-o bună zi, culeÅŸi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare ÅŸi fiind încuiaÅ£i pe dinafară, am fost transportaÅ£i la colonia Salcia din BălÅ£ile Brăilei. S-au mai încărcat ÅŸi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plină câmpie. O baracă lungă, cu pături suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colÅ£uri de soldaÅ£i înarmaÅ£i. Eram mulÅ£i. Mai târziu am aflat că eram 1.000 de deÅ£inuÅ£i. Dintre noi, 100 eram preoÅ£i. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din „Rugul Aprins” era Părintele Benedict GhiuÅŸ, Părintele Roman Braga ÅŸi eu, care scriu acestea. CeilalÅ£i vinovaÅ£i erau duÅŸi prin alte colonii, la muncile de primăvară. A doua zi, dimineaÅ£a, încolonaÅ£i câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prăşit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziÅ£i de miliÅ£ieni. SlăbiÅ£i cum eram, abia miÅŸcam sapa. Când eram la celulă, nu aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă forÅ£ată. Nu aveam voie să ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăşim mereu. Nu aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau neputinÅ£ele. MiliÅ£ienii, în jurul nostru, ca niÅŸte foÅŸti vătafi boiereÅŸti, aveau această grijă, să lucrăm în silă. La prânz, masa era mai bună ÅŸi mai îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa ÅŸi puÅ£ină odihnă, mergeam iarăşi la sapă. Seara, încolonaÅ£i câte cinci, făceam calea întoarsă, la dormitor. ÃŽn baraca lungă ÅŸi largă, cu paturi suprapuse, pentru 1.000 de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopÅ£ii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat. AÅŸa ne treceau zilele săptămânii. Duminica nu lucram, era zi de odihnă. Sub aceiaÅŸi pază a soldaÅ£ilor înarmaÅ£i, de la cele 4 colÅ£uri ale curÅ£ii cu gard ghimpat, deÅ£inuÅ£ii umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. ÃŽntre ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se Å£ineau un fel de predici ori cuvinte de folos ÅŸi de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca niÅŸte mici bisericuÅ£e, cu preoÅ£i ÅŸi enoriaÅŸi. ÃŽntre timp aveau loc faimoasele percheziÅ£ii. O droaie de miliÅ£ieni goleau dormitorul, ÅŸi în timp ce toÅ£i deÅ£inuÅ£ii erau scoÅŸi afară, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele ÅŸi micile boccele ale deÅ£inuÅ£ilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totuÅŸi deÅ£inuÅ£ii intrau în panică. Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole ÅŸi la reparaÅ£ia digului din apropiere. AcelaÅŸi regim de muncă forÅ£ată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită. De la o vreme, au început să apară ÅŸi anumite cărÅ£i ÅŸi ziare, în colonie: în serile după ce veneam de la muncă ÅŸi în răgazurile din duminici, citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind ÅŸi vară ÅŸi iarnă în această câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriaşă a cerului. Aici, ca ÅŸi în viaÅ£a de celulă, afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duÅŸmănie, ne veghea zi ÅŸi noapte, Ochiul cel atoate văzător ÅŸi inima plină de bunătate ale Părintelui ceresc. De la El ne venea răbdarea ÅŸi pacea, care ne-a însoÅ£it de-a lungul celor mai bine de ÅŸase ani de închisoare. Plecam acasă, eliberaÅ£i, la mănăstire, în luna iulie anul 1964…” Acum, în încheierea acestui material, voi sublinia faptul că, drept urmare, comunismul, ca încercare la care a fost supus creÅŸtinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă ÅŸi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienÅ£ei comuniste ÅŸi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii ÅŸi mucenicii temniÅ£elor comuniste, inclusiv membrii grupării spirituale ÅŸi duhovniceÅŸti ai „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din BucureÅŸti, trebuie să funcÅ£ioneze pentru noi, cei de astăzi, ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoaÅŸterea experienÅ£ei lor ar rămâne doar la nivel raÅ£ional ÅŸi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv, înÅ£elegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluÅ£ie viabilă atunci ÅŸi ea este ÅŸi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinÅ£iale ca persoane ÅŸi ca neam. SoluÅ£ie unică, veÅŸnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creÅŸtine a fost ÅŸi este barca de salvare din marasmul comunist, dar ÅŸi din nebunia disonantă ÅŸi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane. AÅŸadar, Biserica - ce este o instituÅ£ie divino-umană vie ÅŸi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice ÅŸi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă ÅŸi al naÅŸterii atâtor generaÅ£ii de oameni „din apă, Duh Sfânt ÅŸi foc”, mulÅ£i dintre ei iată, fiind chemaÅ£i la a îmbrăţiÅŸa „cununa muceniciei ÅŸi deci, a sfinÅ£eniei”. AÅŸadar, cei alungaÅ£i din turnurile babilonice pot bate la porÅ£ile cetăţii noului Ierusalim - cel bisericesc ÅŸi ceresc, ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apocalipsa 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei ÅŸi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porÅ£ile iadului nu o vor birui”! Categorie: Spiritualitate / IstorieAparut in : Nr. 344_8 - 21 aprilie 2016

Citește articolul complet pe Condeiul ardelean