Autor: Pr. Adrian Stoian TopliţaROMÂNIANoţiuni despre post. Postul Sfintelor Paşti Postul este o abţinere totală sau parţială, liber acceptată, de la mâncare şi băutură, sau o abţinere de la alimente de ori¬gine animală (carne, lapte, ouă) şi înlocuirea lor cu produse vegetale pentru o anumită perioadă. Hrana vegetală din timpul postului are un înţeles adânc şi un folos bogat, deoarece alimentele vegetale pun organismul într-o anumită predispoziţie pentru rugăciune şi pentru priveghere, în timp ce produsele animale moleşesc organismul sau suscită în el patimi egoiste. Produsele provenind din plante au adunat prin fotosinteză mai multă lumină. În acest sens, când consumăm vegetale, ne hrănim cu lumină solară asimilată în plante. Iar lumina aceasta din plante devine simbol al luminii harice din Scripturi şi din rugăciuni, adică lumina postului. De altfel, astăzi, din raţiuni de ordin medical, nu atât religios, a fi vegetarian a devenit o modă; totuşi, postul religios e mai mult decât a fi vegetarian. Abţinerea de la produsele animale nu înseamnă prin ea însăşi post. Dacă triplăm cantităţile de produse vegetale, ajungem la îmbuibare şi atunci nu mai este vorba de post, ci doar de schimbarea felului bucatelor. Postul este nu numai material, ci şi spiritual, adică postul ochilor, al gurii, al inimii. Părinţii ne îndeamnă zicând: «Lasă să postească nu numai gura ta, ci şi ochii tăi, şi urechile tale, şi picioarele tale, şi mâinile tale, şi toate membrele corpului tău prin abţinerea de la păcate!». Deci, avem un post de bucate şi un post de păcate, care constă în abţinerea de la gândul necurat, de la cuvântul rău, de la fapta cea rea; toate acestea trebuie să fie integrate în post. Ochii postesc când nu priveşti cu patimă la lucruri şi la persoane. Mâinile postesc când eşti curat şi lipsit de lăcomie. Aşadar, nu este vorba doar de a ne înfrâna de la carne, a schimba felul de mâncare, ci a ne schimba şi comportamentul. Nu trebuie să uităm că schimbarea hranei trebuie să antreneze şi schimbarea în bine a atitudinilor noastre. Interdicţia pe care Dumnezeu i-a pus-o lui Adam, de a nu mânca din pom, era o pedagogie, un fel de test pe care trebuia să-l treacă Adam, pentru a creşte spiritual. Referatul Sfintei Scripturi despre că¬derea protopărinţilor Adam şi Eva rămâne până astăzi foarte fascinant şi poate chiar intrigant; adică modul în care este interpretată această cădere a protopărinţilor, care prin neascultare şi nepostire au căzut din legătura cu Dumnezeu. Sfinţii Părinţi arată că noi repetăm păcatul lui Adam şi al Evei prin com¬por¬tamentul nostru consumând darurile lui Dumnezeu - în uitare de Dumnezeu. Prin interdicţia pusă lui Adam, el a fost pus în starea de a alege între Dum¬nezeu şi făptură, între Dăruitor şi dar. Însă omul încalcă po¬runca, ataşându-se de ceea ce era interzis. În clipa aceea, a uitat de Dumnezeu Dăruitorul şi a luat cu lăcomie darul lui Dumnezeu în uitare de El. Păcatul este o uitare de Dumnezeu şi o alipire excesivă a omului prin simţuri, faţă de lumea materială, ca şi când aceasta ar fi ultima şi singura realitate. Lumea este făcută să fie o fereastră către Dumnezeu, iar dacă pentru darurile pe care le primim de la El, îi mulţumim, ele devin un fel de scară, de urcuş către Dumnezeu. Îl vedem pe Dăruitor prin darurile Sale, îl vedem pe Artist prin opera Sa. Însă când darurile sunt folosite în uitare de Dăruitor, atunci lumea devine idol, devine zid între noi şi Dumnezeu, precum şi necropola morţii noastre sufleteşti. Postul este o şcoală a eliberării noastre de determinismele naturii. Postul rânduit de Biserică este şcoala în care noi corectăm greşeala lui Adam cel vechi, şi anume uitarea şi neascultarea de Dumnezeu. Prin postul rânduit de Bise¬rică noi dăm prioritate iubirii Dăruitorului. Iată de ce postul este un mare exerciţiu de libertate, este o şcoală a eliberării noastre de determinismele naturii. Prin post, ca detaşare de cele materiale şi ca înmulţire a hranei spirituale, noi ne ata¬şăm mai mult de Dumnezeu Dăruitorul decât de darurile Sale şi prin aceasta ne eliberăm de înrobirea materiei pe care ne-o aduce îmbuibarea. Ispita nu te face să fii slab, ci te arată cum eşti: slab sau tare. Ispita este un fel de examinare, de test; de aceea, lipsa de pocăinţă şi de răspundere pentru păcate se vede adesea în viaţa noastră. O mare ispită este astăzi cea a risipirii în multe direcţii de activitate, încât nu mai avem timp să-L mai ascultăm nici pe Dumnezeu din Scripturi, nici să-i ascultăm pe semenii noştri care au nevoie de ajutorul nostru. Prin post sau înfrânarea ochilor trebuie să învăţăm să-i privim altfel pe oameni, decât ca simpli indivizi. În post mai ales, trebuie să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare om, lumina din el, nu atât răul pe care l-a făcut. Acest exerciţiu este un efort, este o luptă duhovnicească. Prin post cultivăm o răstignire a egoismului din noi. Este atât de adevărată şi exprimarea că nu noi ţinem postul, ci postul ne ţine pe noi; aproape de Dumnezeu, în harul Său, în comuniune cu El. Trebuie să precizăm că toate rânduielile liturgice sunt preluate de noi cei din lume, din mănăstiri. Am încercat în bisericile de parohie să adaptăm slujbele la timpul şi cerinţele enoriaşilor. După o rânduială din vechime, în mănăstiri, mulţi din monahi postesc de luni până vineri, pe toată durata postului, doar cu mâncare uscată, negătită şi fără ulei; doar sâmbăta şi duminica anumite fierturi, bineînţeles de post, cu ulei. Însăşi o cântare a Triodului, de luni din săptămâna brânzei, ne spune că Postul Paştelui este zeciuiala a tot anul. Cum au calculat monahii? Aşa cum am spus şi mai sus, şapte săptămâni are postul: cinci zile pe săptămână post aspru, 7x5=35, plus sâmbăta mare 36 şi în vechime slujba Învierii se încheia la orele amiezii, în ziua de Paşti, aici mai avem o jumătate de zi, adică 36,5 zile, deci a zecea parte din cele 365 de zile de peste an. Perioada Pos¬tului Mare reprezintă o perioadă de urcuş duhovnicesc interior spre Înviere. Postul acesta este cel mai aspru şi cel mai lung, pentru că sărbă¬toarea - spre care ne îndreaptă el şi pentru care ne pregăteşte - este cea mai mare. Toate în Biserică sunt îndreptate spre Înviere; de aceea, prima zi a săptămânii, ca zi a Învierii, este duminica. Ziua duminicii ne arată spre ce este îndreptat timpul vieţii creştine, şi anume spre Sfintele Paşti, spre Învierea Domnului, pentru că Învierea, ca şi taina Sfintei Treimi, ne dezvăluie iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru oameni. În primul episod al materialului de faţă (nr. 306 (341) din 26 februarie - 10 martie 2016) am prezentat câteva noţiuni generale despre perioada Triodului: cele 10 săptămâni înainte de Sfintele Paşti. Am spus că Triodul începe cu Duminica Vameşului şi a Fariseului (numită astfel după pilda spusă de Mântuitorul Iisus Hristos, cf. Luca 18, 9-14, ce se citeşte în ziua aceasta la Sfânta Liturghie). În a doua duminică a Triodului, avem pilda Fiului risipitor, prezentată tot în prima parte. Acum, foarte pe scurt, însemnătatea celorlalte 8 duminici. În a treia duminică, ni se aduce aminte de a doua venire a Mântuitorului şi Judecata de Apoi: atunci vom fi întrebaţi dacă am hrănit pe cei flămânzi, dacă am dat să bea celor însetaţi, dacă am fost ospitalieri cu cei străini, dacă am îmbrăcat pe cei goi, dacă am adus mângâiere celor bolnavi şi celor din închisori (cf. Matei 25, 31-46). După cele două pilde din duminicile anterioare, pilda Vameşului şi a Fariseului, şi pilda Fiului risipitor, dumnezeieştii pă¬rinţi au rânduit în a treia duminică a Triodului pomenirea celei de a doua veniri a Domnu¬lui, pentru ca nu cumva omul, aflând din acele pilde despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu, să trăiască fără nicio grijă, spunându-şi :«Dumnezeu este iubi¬tor de oameni! Dacă mă voi depărta de păcat, îndată voi dobândi totul». Au rân¬duit, deci, dumnezeieştii părinţi în această duminică pomenirea înfricoşătoarei zile a celei de a doua veniri a Domnului, ca să ne îndemne spre virtute, să nu ne încredem numai în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ci să ţinem seama şi că El este un Judecător Drept, Care răsplăteşte fiecăruia după faptele lui. În a patra duminică a Triodului, când se încheie cele trei săptămâni pregătitoare dinaintea Marelui Post, ne este înfăţişată greşeala primilor oameni şi izgonirea lor din rai. Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din Rai, antidotul ei, postul, ne va face să revenim în el. Prima duminică a Postului (a cincea a Triodului) este numită Duminica Ortodoxiei, biruinţa pentru cinstirea icoanelor. Această zi ne aminteşte de prima duminică a Păresimilor (Postul Paştelui) din 11 martie 843 de la Constantinopol, din perioada imperiului bizantin, când s-a desfăşurat o procesiune importantă cu icoane spre catedrala Sfânta Sofia, unde urma să se săvârşească Sfânta Liturghie. Această procesiune a fost prezidată de Patriarhul Metodie cu participarea împărătesei Teodora, a curţii bizantine şi a înalţilor demnitari ai statului. Tot în acea perioadă, Patriarhul Metodie a convocat un sinod la care au luat parte toţi clericii care au suferit în luptele iconoclaste. Sinodalii au declarat valabile toate hotărârile celor şapte Sinoade ecumenice, au restabilit cultul icoanelor şi au rostit anatema asupra tuturor iconoclaştilor (cei care nu cinstesc icoanele, luptători împotriva icoanelor). Duminica a doua a Postului ne aminteşte de o altă biruinţă a Ortodoxiei, susţinută de Sfântul Grigore Palama (†1359), în favoarea doctrinei isihaste. În Muntele Athos, unii monahi se dedădeau vieţii contemplative, în linişte desăvârşită (isihia). Călugării se retrăgeau în locuri singuratice şi prin concentrarea gândului la rugăciune se ridicau mai presus de impresiunile simţurilor şi de tot ceea ce îi înconjura, pentru ca prin contemplare continuă să vadă lumina dumnezeiască necreată pe care au văzut-o cei trei sfinţi apostoli pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-8). Sfântul Grigorie Palama ne spune că: „Nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu care emană din fiinţa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea”. Desigur, aceasta se poate realiza numai cu o viaţă foarte atentă în Hristos şi având alături cu adevărat un duhovnic iscusit. În duminica a treia, se prăznuieşte Sfânta Cruce. Ni se pune înainte cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce pentru ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine în osteneala postului. Dacă Domnul Hristos a pătimit pentru noi, oare noi nu trebuie să lucrăm mai mult pentru El? Aşezată la mijlocul Postului, Sfânta Cruce este asemeni unui copac umbros aşezat la mijlocul unei aspre călătorii, la umbra căruia ne aşezăm într-o zi de arşiţă şi ne odihnim, pentru a putea continua apoi drumul spre casa părintelui drag. Duminicile a patra şi a cincea ne pun înainte două modele ale vieţii duhovniceşti: Sfântul Ioan Scărarul şi Sfânta Maria Egipteanca. Primul monah şi stareţ desăvârşit, autor al celebrei cărţi Scara Raiului ce se citeşte în Postul Mare în mănăstiri, ne propune înfrânarea, iar de la Maria Egipteanca învăţăm pocăinţa; este acum, cu o duminică înainte de Florii, încă o dată un îndemn la spovedanie şi comuniune euharistică pentru cei care se consideră prea păcătoşi pentru a veni la Hristos. În duminica a şasea a Postului, sărbătorim Intrarea în Ierusalim a Domnului spre pătimirea Sa cea de bunăvoie pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. „Dă-ne nouă Bunule lupta cea bună s-o luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri.” Amintim tot aici că săptămâna viitoare, în a cincea săptămână a Postului Mare, miercuri seara, în toate Bisericile Ortodoxe se săvârşeşte Slujba Canonului celui Mare, cunoscut şi sub numele de Canonul Sfântului Andrei Cretanul, cea mai înălţătoare rugăciune de pocăinţă, iar vineri seara - Slujba Acatistului Bunei Vestiri a Maicii Domnului. Categorie: Viaţa creştinăAparut in : Nr. 344_8 - 21 aprilie 2016
