Sansele Vestului de se opune acestui demers depind în buna masura de soarta razboiului din Ucraina si de capacitatea sa de gestiona faliile politice si societale interne. La sfârsitul summitului de la Moscova, înainte ca delegatia chineza sa paraseasca Kremlinul, Xi Jinpinga avut o ultima conversatie cu Vladimir Putin. I-a spus liderului rus ca „se apropie o schimbare, ceva ce nu s-a mai întâmplat în ultimii 100 de ani, si vom impune aceasta schimbare în lume împreuna”. Adaugând, parinteste, sugerând prin atitudinea sa postura de partener senior, „Te rog sa ai grija, draga prietene”. „Acele câteva momente neprogramate de pe treptele Kremlinului ne spun poate mai multe despre relatia dintre Xi si Putin decât multitudinea de platitudini din comunicatele oficiale”, scrie The Spectator. Cu observatia ca foarte probabil acest moment a fost regizat, nu este deloc întâmplator si neprogramat asa cum crede saptamânalul britanic, miza fiind obtinerea unui impact global pentru mesajul transmis de Xi. Interesant, înaintea acestui episod, prefatând vizita lui Xi Jinping la Moscova, Gideon Rachman îsi începea articolul din Financial Times cu un citat dintr-un discurs tinut de Mao Zedong, aflat tot la Moscova, în 1957. „Situatia internationala a atins acum un nou punct de cotitura. Exista doua vânturi în lume astazi, vântul de Est si vântul de Vest... Eu cred ca vântul deEst va avea câstig de cauza în fata celui deVest.” „Aceste comentarii ar putea fi citite ca o copie în avans a remarcilor pe care Xi Jinping intentioneaza sa le faca în timpul vizitei sale la Moscova în aceasta saptamâna”, scria Rachman, anticipând corect episodul de la Kremlin, mentionat anterior. Schimbarile majore despre care vorbeste Xi sunt, în opinia sa, un rezultat inevitabil al unei tendinte despre care a pomenit în repetate rânduri: „Estul este în ascensiune, iar Vestul este în declin”. La fel ca Mao în urma cu aproape sapte decenii, Xi Jinping crede ca actionând împreuna, Rusia si China pot accelera declinului puterilor occidentale si pot schimba actuala ordine internationala de sorginte americana cu una care sa le fie favorabila. De fapt episodul de la despartirea lui Xi de Putin de la Kremlin nu face decât sa reafirme pozitiile din declaratia comuna de la Beijing dinaintea Jocurilor Olimpice de iarna. Acest obiectiv strategic comun pare sa aiba prioritate, cel putin deocamdata, în fata vechilor dispute de granita dintre cele doua tari. Xi face adesea referire la umilintele suferite de tara sa în trecut din partea puterilor straine însa de fapt tocmai Rusia este cea care a deposedat China de un teritoriu considerabil, peste 500 de mii de kilometri patrati, în cursul secolului al al XIX-lea. Viziunea comuna transcende însa aceste animozitati istorice. Desi la Moscova exista în unele cercuri îngrijorari serioase pe termen lung fata de amenintarea geopolitica a Chinei care, de pilda, a câstigat teren semnificativ în fata Rusiei în spatiul din Caucaz si Asia Centrala ocupat de fostele republici sovietice. Iar, într-un sens mai larg, atunci când la o populatie de circa 40 milioane de locuitori ai Federatiei Ruse în Siberia, care are 90- din rezervele de gaze, doua treimi din cele de petrol si carbune si aproape toate din cele de diamante, ai de partea cealalta 1,3 miliarde de chinezi nu pot sa nu existe motive serioase de îngrijorare. Însa pâna la urma timpul va hotarî daca actuala optiune strategica a Kremlinului, care a decis ca Vestul este principalul sau adversar, va fi cea mai potrivita. Considerentele legate de sustenabilitatea regimului, ambele tari si-au declarat în repetate rânduri preocuparea fata de „revolutiile colorate orchestrate din Occident”, au în mod clar prioritate. Chiar daca Rusia si China au în acest moment, în mod clar, ca tari, un interes strategic comun, atacarea statutului Statelor Unite de hegemon mondial, un factor deloc neglijabil este desigur si relatia personala dintre cei doi lideri care, acum la Moscova, s-au întâlnit pentru a 40-a oara! Cu atât mai mult, cu cât în cazul regimurilor autocratice, ei ocupa pozitia de vârf timp îndelungat. La Beijing, Xi tocmai a facut caduca regula introdusa de Den Xiaoping prin care liderul partidului unic, PCC, avea doar doua mandate de cinci ani, în timp ce în Rusia, unde în teorie este un sistem multipartid si se organizeaza alegeri nationale, rezultatul este si aici absolut previzibil. În acest context, Putin l-a felicitat pe liderul chinez pentru ca si-a asigurat un al treilea mandat de presedinte, în timp ce Xi a tinut si el sa se declare „încrezator ca poporul rus va continua sa îi acorde un sprijin ferm presedintelui Putin la alegerile prezidentiale programate pentru anul viitor”. Fara îndoiala regimul de la Beijing are în vedere pe termen lung o lume dominata de China, ca nou hegemon global, dar deocamdata vorbeste despre o lume multipolara. Ce ar putea însemna asta? Probabil o lume dupa tipicul clasic din istorie în care marile puteri îsi delimiteaza si controleaza sfere de influenta în care ceilalti nu pot interveni sub motivatii precum apararea drepturilor omului, încalcarea legislatiei internationale, promovarea democratiei. O perspectiva care, ca fosta tara aflata în trecut în sfera de influenta a Moscovei, nu poate decât sa ne îngrijoreze. Exista desigur si deosebiri majore între discursul de acum al lui Xi si cel al lui Mao din 1957. Ultimul facea atunci cu o declaratie socanta îndemnându-si audienta sa vada si partea buna a unui conflict nuclear: „Daca s-ar ajunge la ce e mai rau si jumatate din omenire ar muri, cealalta jumatate ar ramâne, în timp ce imperialismul ar fi ras de pe fata pamântului si întreaga lume ar deveni socialista”. Acum, din contra, Xi se prezinta ca un mediator, un mesager al pacii. A venit la Moscova cu un Plan de pace în 12 puncte. În plus, rolurile s-au schimbat complet. Acum puterea dominanta nu mai este, ca atunci, Uniunea Sovietica, ci China. Numai ca „Planul de pace” chinezesc este mai degraba un exercitiu de Relatii Publice decât un document de lucru autentic. Propune o încetare a focului, dar nu spune nimic despre retragerea Rusiei de pe teritoriul ucrainean ocupat. Însa, subliniaza Rachman, pentru Xi este util sa prezinte China ca un „pacificator pragmatic - interesat, mai presus de toate, de comert si prosperitatea comuna a lumii”. Spre deosebire de o „America belicoasa care împarte lumea în prieteni si dusmani, a carei fixatie este pastrarea pozitiei sale de hegemon”. Este o naratiune care ajuta China în batalia de imagine care vizeaza tarile din asa numitul „Sud global”. În parte are ca tinta si Europa, pe care o doreste decuplata de americani în batalia geopolitica cu Statele Unite, de unde si reticenta Beijingului de a vorbi în mod explicit de livrari de arme pentru Moscova (desi o face, limitat, pe unele canale secundare), însa europenii nu par deloc convinsi de pozitia Chinei de mediator neutru. Însa, fara îndoiala, americanii sunt îngrijorati ca pierd teren vizibil în competitia cu China si Rusia pentru influenta într-o buna parte a spatiului extra-occidental. Din perspectiva demersului pentru schimbarea actualei ordini mondiale, enuntat de Xi si Putin, felul în care se va finaliza razboiul din Ucraina, al carui deznodamânt este deocamdata greu de întrevazut, va fi un element de mare impact. Atât din perspectiva manierei în care se vor agrega aliantele în viitor în spatiul extra-occidental, cât si în privinta deciziei Beijingului referitoare la o invazie a Taiwanului. Vedem deja cum retragerea dezastruoasa americana din Afganistan si relativa dezangajare a Washingtonului din Orientul Mijlociu au dus la o pierdere serioasa de influenta într-o regiune extrem de importanta. Se vede asta între altele din felul în care tranzactiile petroliere în petrodolari încep sa fie înlocuite în schimburile bilaterale de tranzactii în alte monede, în principal în yuani chinezesti. În particular, si uneori chiar în public, oficialii chinezi spun ca Beijingul va dori sa ocupe orice spatiu din care America se retrage total sau partial. Ultimul exemplu este Orientul Mijlociu în care China a mediat un acord de reluare a relatiilor diplomatice dintre Arabia Saudita si Iran, pe fondul erodarii semnificative a influentei americane în zona Golfului. Ceea ce multi dintre cei din Statele Unite care spun ca ar trebui sa evite diversiunile gen Ucraina si sa se concentreze pe competitia existentiala cu China, nu par sa realizeze este ca aceasta are o dimensiune globala. Se joaca pe tot mapamondul si are dimensiuni multiple: militara, economica, diplomatica, tehnologica. Decizia Beijingului de a invada sau nu Taiwanul va fi cu siguranta influentata si de soarta razboiului din Ucraina. Acest curent în ascensiune îsi are explicatia în esecurile si trilioanele de dolari cheltuite în Afganistan si Irak. E adevarat, o parte din vina o poarta si administratia Biden care nu a explicat care sunt obiectivele realiste pentru Ucraina pentru ca o recuperare integrala a teritoriilor ocupate de rusi pare nerealista. Însa ceea ce se întâmpla în Europa are o miza semnificativ mai importanta. Capacitatea Americii de a pastra Europa alaturi de ea în confruntarea cu China depinde în buna masura de ceea ce se va întâmpla în Ucraina. Pe fondul confruntarii politice interne din America acest tip de interpretare a câstigat teren în interiorul Partidului Republican si, prin mediatizare, si în interiorul bazei sale electorale. Dincolo de varianta neserioasa, marca Trump, care în stilul sau caracteristic spune ca el ar putea rezolva conflictul în 24 de ore, întâlnim astfel de opinii printre personaje influente în zona curentului conservator, fie ca e vorba de influentul moderator de televiziune Tucker Carlson sau de guvernatorul Ron DeSantis din Florida, singurul contracanditat cu sanse în fata lui Trump pentru obtinerea nominalizarii republicane la alegerile prezidentiale din 2024. De Santis, care se afla în avangarda bataliei contra masivelor derapaje radicale stângiste care au cangrenat multe dintre institutiile americane din administratie, scoli, universitati, armata, corporatii, întrebat fiind în chestiunea razboiului din Ucraina s-a pliat pe viziunea simplista vehiculata de Tucker Carlson si Trump, probabil si din teama ca altfel va fi atacat. În opinia lui Ron De Santis, Ucraina si Rusia ar fi implicate într-o „disputa teritoriala” - ceea ce este un mod curios de a descrie invadarea militara a unei tari de catre o alta, si ca America are prea multe probleme interne, inclusiv „securizarea frontierelor noastre”, pentru a considera ca Ucraina reprezinta un „interes national vital”. Prioritatea fiind, crede el, necesitatea de a controla „puterea economica, culturala si militara a Partidului Comunist Chinez”. Ulterior, în urma reactiilor critice, si-a nuantat afirmatiile într-un interviu cu Piers Morgan, dar impresia generala ramâne aceea ca multe dintre abordarile în materie de politica externa din zona republicana ramân tributare calculelor politice interne. „Republicanii de astazi par sa creada ca America poate avea o politica externa sau o politica interna, dar nu ambele”, scrie Douglas Murray în The Spectator. Subliniind ca „un lucru pe care neo-izolationistii din dreapta americana nu par capabili sa îl recunoasca este ca toate acestea sunt strâns legate între ele” si ca Xi Jinping a declarat ca tara sa este pregatita si dispusa sa fie un gardian al ordinii globale, într-un demers clar de înlocui America ca hegemon global. Multi vor fi tentati sa spuna ca ambitiile si sperantele de acum ale Chinei si ale Rusiei se vor dovedi în realitate la fel de lipsite de acoperire ca acelea nutrite de Mao în 1957. Numai ca acum întregul context global este diferit, situatia interna din spatiul occidental e si ea diferita si nu e deloc obligatoriu ca istoria sa se repete.
