“Voi ne-ati facut sa ramânem aici. E vina voastra", spun cei doi ucraineni ce au ramas sa dea o mâna de ajutor, zi de zi La Vama Sculeni, Anna si Edi deschid "portile" fiecarei zile. Sunt voluntari, uncraineni. Unul alina lacrimile celor care fug de razboiul de acasa ascultându-i, iar altul le însiruie povestea. De pe limba lor, pe limba noastra, pentru a le gasi un adapost sigur, macar temporar. Amândoi, si Anna, si Edi, au avut în plan sa plece mai departe cu familiile, în Vest. Dar, pentru ai lor si din cauza noastra, spun ei, au ramas. "Mamaaaa, unde suntem?/Suntem bine, suntem acasa!" Fara Anna, ziua parca nu e zi în vama din Sculeni, de când a venit. De o saptamâna, alearga de la un cort la altul, de la o cabina la alta, atunci când îi vin "neamuri" de acasa. Ucrainenii trec linia de hotar, dupa ora 13. Noaptea nu pot jongla cu bombele si nici nu au voie. Asa ca, pleaca la rasarit ca sa ajunga, într-o zi, doua, de regula pe la prânz, în România. Când trec podul, oricum, Anna este acolo. Nu îsi uita cerceiii albastri si nici sa-si acopere cearcanele si lacrimile cu fondul de ten. Îmbracata cu o geaca lunga, albastra, pe care o strâge la piept, alearga pe unde este nevoie, unde poposesc de-ai ei. În cort, trei radiatoare domolesc gerul. Toti, voluntari de la Crucea Rosie, renunta la sube, macar pentru o clipa. Anna, nu. «Noaptea aceea, când am dormit în câmp, cu fata, aproape de Palanca, când a început sa ninga… Ninsoarea aia a fost ca un bombardament. Cea mica are 6 ani. Noaptea, în somn, ma întreaba si acum «Mama, unde suntem ?» «Suntem bine, acasa», îi spun, dar de atunci, mi-e frig ! Eram singure, în câmpul gol. A fost cea mai cumplita noapte din viata mea“, spune Anna. Cizmele înflorate bat tactul lacrimilor. Anna este psiholog în Odesa si si-a lasat în urma jumatate de suflet acolo, dar cealalta jumatate o are cu ea. “Cel mare are 19 ani, e IT-ist si a ramas cu tatal lui sa lupte. Dar nu uita de noi, rezolva tot, pentru ca cea mica sa nu piarda din lectii. Face online, cât Odesa rezista. O ajuta el!", spune Anna. Când bombardamentele s-au apropiat de Odesa, au decis sa ajunga în Germania, pentru ca aveau rude acolo. Dupa Palanca, când au intrat în România, spune Anna, s-au razgândit. “Voi ne-ati facut sa ramânem aici. E vina voastra", spune Anna zâmbind. “Am vrut Franta, dar am ramas în România, pentru voi si noi“ În vama, sunt multe povesti. Anna, care aproape le stie pe toate, le deruleza scurt: “pâna la cele cu masini ciuruite de gloante intrate în vama“. “Cel mai cumplit a fost la început, când a venit un grup mai mare. Au trebuit sa mearga multe zile sa scape de teroare. Au poposit, treptat, pe unde au putut, prin sate, în Ucraina. Sase zile au fost pentru ei pâna la granita. Când au ajuns aici, doi, ditamai barbatii, au început sa plânga, în genunchi, închinându-se. Cu lacrimi. Nu pentru ca erau slabi, ci pentru ca erau terminati, obositi ", spune Anna ridicând degetele cu unghiile vag lacuite în sus. Anna nu stie româneste, dar vorbeste din priviri si mâini. Fara Edi, nu s-ar putea face înteleasa de românii care dirijeaza treburile în vama si i-ar fi mai greu sa le gaseasca pentru cei ai un leac si un acoperis bun. “Acum o saptamâna, a ajuns o familie cu un copil. Erau asa de frumosi împreuna. Le-am gasit cazare. Mama i-a spus la un moment dat copilului ca este posibil ca tatal sa se întoarca si ieri, tatal le-a anuntat pe fete ca pleaca în Ucraina, sa lupte acasa", spune cu voce stinsa Edi, "vocea" Annei în vama. În Ucraina, Edi avea o agentie de traduceri, în Hmelnîtkii, nu "una de cartier", ci una cu clienti de peste tot, Georgia, Azerbaidjan, Polonia si nu numai. Este si ucrainean si român. De altfel, spune el mândru, a predat limba româna în Ucraina, în orasul de la jumatatea distantei dintre Cernauti si Kiev. Având dubla cetatenie, a putut pleca din calea razboiului, iar acum sta cu ai lui, la niste "inimosi" în Valea Lupului. “Am vrut sa ajungem în Franta clar, dar am ramas în România din cauza voastra si pentru ai nostri. Aici, ne gândem ca vom face un popas, sa bem un ceai, sa dormim doua ore si sa plecam mai departe. Volutarii au fost foarte simpatici, ne-au facut cunostinta cu proprietarul care ne-a spus ca este nevoie de un translator. Si am decis sa ramânem", spune Edi. În Ucraina a lasat o casa si un apartament. În amândoua stau cinci familii de refugiati care nu au reusit sa treaca granita. Nu stie cine sunt, de unde sunt, dar înca sunt în siguranta. “Ca si cu noi", zâmbeste trist Edi. “Daca Rusia va cuceri Ucraina, nu ma voi întoarce orice ar fi… “ Si Anna, si Edi fug de politica. Nu vor sa auda si daca sunt întrebati raspund scrâsnind din dinti. “Acest razboi a început de mult de fapt. Rusia a vrut de mult sa cucereasca Ucraina. Privind în istorie, Odesa si Kiev au fost ridicate pe când Moscova era o mlastina. Am fost la Moscova si am vazut ca exista o lupta între oamenii care vor sa fie liberi si cei care vor un tar. Asa au fost obisnuiti slavii, sa aiba un tar care sa le spuna cum sa gândeasca si ce sa faca. Aceasta mentalitate a slavilor este aproape imposibil de schimbat", spune Anna. Edi se mira citind stirile. Spune ca i se pare injusta si incredibila decizia Kremlinului de a bombarda mai ales localitati cu populatie preponderent rusa. “Care e justificarea atunci ? Mariupol, Nikolaev, Harkov… De ce ?", se întreaba Edi. Anna da pagina istoriei mai departe si spune ca nu stie cât va dura acest razboi, dar stie ca pentru fiica ei si pentru ea va trebui sa-si caute în curând de lucru. “Când se va termina acest razboi, ma voi întoarce. Daca însa Rusia va cuceri Ucraina, nu o voi face, nu ma voi întoarce acolo orice ar fi…".
