Presupunând ca ar dori sa-si depuna candidatura, actuala presedinta a Comisiei mai are de depasit un singur obstacol. Fiind exponenta unui partid de opozitie, va avea nevoie de garantii de sprijin din partea coalitiei guvernamentale de la Berlin – în primul rând, a cancelarului social-democrat Olaf Scholz. În scurt timp, Uniunea Europeana va intra în anul preelectoral. Cel mai probabil, scrutinul pentru Parlamentul European (PE) va avea loc tot la sfârsitul lunii mai, zilele de desfasurare fiind alese în conformitate cu traditiile electorale ale fiecarui stat-membru. Cum alegerile europene sunt, în fapt, o juxtapunere de consultari nationale, în care candidatii pentru PE sunt desemnati de partidele din fiecare tara (e drept, cel mai adesea dupa discutii neoficiale cu conducerea grupurilor politice de la Bruxelles), o atentie cu adevarat europeana este acordata doar candidatilor pentru sefia Comisiei. Dupa cum se stie, atribuirea acestei demnitati nu decurge direct din votul cetatenilor, ci este de competenta Consiliului European (sefii de state sau guverne). Dar, în ultimii ani, folosindu-se de anumite zone ramase albe în tratatul UE, europarlamentarii au cautat sa impuna un model inspirat din cel german: spitzenkandidat-ul (candidatul „de vârf”). Ei au insistat ca în fruntea Comisiei trebuie numita o personalitate nominalizata expres, înainte de alegeri, de un grup politic european. Nu este obligatoriu ca respectiva personalitate sa figureze si printre candidatii la PE, unde competitiile sunt, asa cum am amintit mai sus, esentialmente nationale. În fapt, acea personalitate nu „primeste” voturi, la propriu, ci îsi construieste legitimitatea în mod indirect. Cu alte cuvinte, daca alegem exemplul României pentru precedentul scrutin (2019), alegatorul care a votat PSD i-a acordat un vot domnului Frans Timmermans, politician olandez desemnat drept spitzenkandidat al partidului socialistilor europeni - si asa mai departe. Evident ca multi sefi de state si guverne au privit cu rezerve aceasta pretentie a PE: daca în 2014, ei au decis sa i se conformeze, cinci ani mai târziu au respins-o ferm si, în final, au câstigat: europarlamentarii nu si-au pus în practica amenintarile de a respinge orice echipa ce nu are în frunte un spitzenkandidat, învestind comisia condusa de doamna Ursula von der Leyen. În acest context trebuie interpretata recenta oferta de sprijin transmisa doamnei von der Leyen de propriul partid, Uniunea Crestin-Democrata (CDU) din Germania, prin vocea liderului sau, Friedrich Merz, în cadrul unei întâlniri desfasurate luni, la Berlin. Raspunsul a fost, asa cum era de asteptat, politicos si evaziv. Nu este foarte clar daca doamna von der Leyen si-ar dori sa continue – se vorbeste mult si despre un posibil transfer în functia de Secretar General NATO, iar o a doua optiune ar fi întoarcerea în politica nationala (nu se stie cât de încântat ar fi domnul Merz de o asemenea varianta). Dar, daca într-adevar îsi propune sa obtina un nou mandat, pentru doamna von der Leyen ar fi mult mai prudent sa joace dupa regulile propuse de PE si de grupurile politice de la Bruxelles. Asadar, daca prima nominalizare a fost obtinuta „pe scurtatura”, printr-un proces de negociere derulat exclusiv între sefii de state sau guverne, cea de-a doua ar putea veni printr-un proces politic mai deschis, având la baza voturile cetatenilor europeni. Iar în cazul în care ia în calcul participarea la acest proces, evident ca totul trebuie sa înceapa cu sprijinul propriului partid. O eventuala decizie de sprijin luata la Berlin ar avea imediat ecouri la Bruxelles – în Partidul Popular European (PPE), gruparea politica transnationala de care apartine CDU. Ea ar duce, probabil, la refacerea calculelor începute deja de alti eventuali aspiranti la învestitura PPE pentru sefia Comisiei: unii vor renunta, altii ar putea decide sa-si grabeasca intrarea în arena. Desi ar fi pentru prima data când un presedinte în functie ar candida public pentru reînnoirea mandatului, este clar ca eventualii rivali din PPE ar avea în fata o misiune grea. Doamna von der Leyen si-a creat un profil european demn de luat în seama, dupa standardele aplicabile unui înalt demnitar UE, prin modul în care a condus reactia Uniunii la pandemie si, ulterior, la agresiunea rusa în Ucraina. Din perspectiva politicienilor PPE care vor lua decizia privind candidatul, probabil în cadrul unui congres organizat în aceasta toamna, a prefera pe altcineva în detrimentul doamnei von der Leyen ar sugera ca familia politica a popularilor este nemultumita de performanta unei administratii pe care ea însasi a girat-o. Daca în urmatoarele luni nu se întâmpla nimic grav, o asemenea eventualitate este foarte, foarte improbabila. Asadar, presupunând ca ar dori sa-si depuna candidatura, actuala presedinta a Comisiei mai are de depasit un singur obstacol. Fiind exponenta unui partid de opozitie, va avea nevoie de garantii de sprijin din partea coalitiei guvernamentale de la Berlin – în primul rând, a cancelarului social-democrat Olaf Scholz. Dincolo de posibila calitate de spitzenkandidat si de legitimitatea electorala, orice membru al Comisiei are nevoie de o nominalizare din partea propriului guvern. De altfel, în declaratia referitoare la sprijinul politic, liderul CDU a mentionat ca l-a anuntat si pe cancelar despre aceasta eventualitate. Toate aceste elemente, plus traditionala aversiune fata de improvizatii, o caracteristica definitorie a politicii germane postbelice, conduc înspre concluzia ca doamna Ursula von der Leyen îsi doreste si se pregateste pentru înca cinci ani în biroul din Rue de la Loi, Bruxelles.
