Exista o regula (scrisa, nescrisa…) a jurnalismului care impune începutul abrupt, surprinzator, spectaculos al unui text, al unui reportaj radiofonic sau televizat. Ca sa atragi din primele secunde/din primele minute atentia receptorului. Regula, ca orice regula, stimuleaza uneori dorinta de a nu o respecta. Acum, schita portretului Adei Brumaru nu poate începe nici cu o linie nehotarâta, nici cu o linie puternic apasata fiindca omul de zi cu zi, omul de cultura Ada Brumaru era personificarea echilibrului, delicatetei, elegantei si civilitatii în toate. În cazul sau, nu am observat nici o diferenta între vocea ascultata la radio, chipul, atitudinea urmarite pe ecranul televizorului si prezenta directa, aevea. Pentru ca urechea mi-a fost întotdeauna atenta la timbrul, intonatiile si inflexiunile vocilor nevazute, am remarcat la prima auditie aspectul usor profesoral, ce semana câteodata cu lectura unui capitol dintr-o carte cu povesti fiindca prin vocea calma ideea se înfatisa limpede, cu trasaturi epice, cu metafore economicos presarate înlesnind întelegerea, mentinând atentia neoprita, lasând în final locul admiratiei. Vorbind despre capodoperele romantismului, despre Claude de France (Debussy), despre spatiul dintre „omenesc si sacru” (simfoniile lui Mahler), despre „dansatoarea-stea” (Maia Plisetkaia), „despre pasarea-profet” (Schumann interpretat de Dan Grigore), despre multe minuni ale Eutherpei, Ada Brumaru s-a dovedit mereu arbitrul inspirat si echilibrat al claritatii, al elegantei scrisului în care ordinea informatiilor istorice, luminarea trasaturilor stilistice, expunerea comentariului critic se contopeau într-un spectacol al ideilor lesne de retinut, devenit motiv al reluarii experientei de auditie oricând era posibil. Ada Brumaru s-a adaptat mereu circumstantelor, tipului de media prin care se adresa publicului. Cronicile citite la radio, publicate din 1958 în revista „Contemporanul”, apoi în revistele „Muzica”, „România Literara”, în cotidianul „România Libera” dezvaluiau imediat cultura bogata de specialitate acumulata prin lecturi si auditii (discoteca imensa a Radiodifuziunii a fost de mare ajutor celor care au lucrat în redactiile muzicale), firescul expunerii, inoculându-ti si placerea cititului, si dorinta urmarii exemplului. E adevarat, prima întâlnire personala, în redactia muzicala de la Radio Iasi, mi-a lasat impresia unui om sever, fara urma de zâmbet pe chip, doritor sa afle cât mai repede întelesul ideilor, fara prea multe cuvinte. I-am preferat prezenta la microfon, unde comenta superb, în pauzele lungi ale spectacolelor de opera transmise de la Bayreuth, interpretarile de mare calitate muzical-artistica ale operelor de Wagner. Comentarii libere. Comentarii si mai slefuite când erau publicate în „România Literara”. Mai târziu, am înregistrat câteva colocvii despre muzica si jurnalism în camera sa de lucru din apropierea Radiodifuziunii. Mult mai relaxata, foarte amabila, cu acelasi voce calma, cu pronuntia usor graseiata binecunoscuta, doamna Ada Brumaru mi-a evocat multe epoci din istoria jurnalismului muzical radiofonic, descriind perioadele grele de proletcultism si cenzura sine ira et studio, cu realismul, obiectivitatea si tristetea omului care le-a cunoscut mecanismele. Atunci doamna Brumaru mi-a marturisit ca, de fapt, totdeauna a scris greu, încet, migalind fiecare cuvânt - dar ce importanta a avut, de vreme ce cuvintele au ajuns la microfon, în pagina de ziar si de revista ca dintr-un corn al abundentei? Ada Brumaru a lasat televiziunii câteva documentare profesionist, atragator realizate despre George Enescu, s-a dovedit un maestru al dialogului cu mari muzicieni (volumul cu Vasile Pantea), avea o prezenta impunatoare în simpozioanele de muzicologie. Cu toate acestea, nu si-a pierdut vocatia modestiei, cum se vede si din alegerea titlului pentru volumul în care a ordonat zeci de cronici publicate de-a lungul deceniilor: „Însemnari razlete”. Razlete, daca asa le-a considerat autoarea, dar esentiale ca documente total credibile pentru istoria muzicii românesti. Prestigiul sau profesional a convins directia Radiodifuziunii sa-i încredinteze un ciclu de emisiuni, prelungit câtiva ani, în care a prezentat liber, în transmisiune directa pentru Radiodifuziunea Franceza, personalitati si valori ale muzicii academice contemporane românesti. Atunci, în 1982-1986, nimeni nu a verificat si intervenit în optiunile Adei Brumaru ca subiecte si selectie a înregistrarilor! Acum, volumele sale ramân modele pentru tânara generatie de jurnalisti muzical pentru importanta ideilor alese spre comunicare, frumusetea textelor, talentul de a gasi titluri scurte, incitante, cultura muzicala impresionanta, spiritul critic obiectiv si rostul educativ al textelor. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
