Zilele trecute l-am sarbatorit pe Alexandru Zub la Manastirea Varatic, loc de reflectie si ospitalitate pentru multe figuri emblematice ale culturii noastre contemporane. Cum Înalt Prea Sfintitul Teofan, Mitropolitul Moldovei, face pentru marele istoric mai mult decât Academia si autoritatile locale la un loc, as vrea, ca modesta reverenta, sa readuc în fata cititorilor un text revelator pentru efigia lui Al. Zub, model cultural si uman pentru multi dintre noi, un partener de dialog exemplar, ieri si azi. „Într-una din cartile sale - Exercitiul distantei, Nemira, 1998 - Sorin Antohi se destainuie: «dupa 1990, liber sa-mi urmez ambitiile atâtia ani înabusite, am fost adesea tentat sa suspend temporar proiecte presante, pentru a participa la noul dialog public, desi uneori aceasta însemna sa revin la etape „filogenetic” consumate. Era ca si cum as fi vrut sa traiesc în fine toate biografiile care-mi fusesera mai înainte refuzate: sa fiu simultan istoric, antropolog, traducator, intelectual public, profesor etc. Era o frenezie a compensatiei, ca ispita ubicuitatii dupa o îndelungata detentie». Dintre toate ispitele profesionale invocate aici - mai curând ca o justificare a unei plasari interstitiale, fireasca pentru un specialist al istoriei ideilor -, doar doua fusesera efectiv asumate în timpul dictaturii lui Ceausescu: aceea traumatizanta de profesor navetist si mai apoi, salvatoare, cea de cercetator la Institutul de Istorie din Iasi. În mod paradoxal, desi absolvent de filologie si cu studii postuniversitare la celebra Ecole Pratique din Paris (actuala E.H.S.S.) sub conducerea lui Alain Besançon, Sorin Antohi a fost profesor de... istorie la Universitatea Central Europeana din Budapesta. Este aici semnul unei vocatii (copil fiind, visa sa ajunga «istoric») pe care si-a împlinit-o sub actiunea formativa a lui Alexandru Dutu si a lui Al. Zub (fata de care avea o afinitate structurala, ambii fiind elevi premianti, «buni la toate», Al. Zub ezitând si el, initial, între filologie si istorie, cf. 1p.30). De aceea, din pozitia privilegiata acordata istoriei, poate, acest dialog survine, concluziv, ca un final al celorlalte doua, cu Adrian Marino si Mihai Sora, desi prietenia cu istoricul iesean este, cronologic vorbind, cea mai veche. În ciuda parerilor uneori malitioase ale «breslei» (cantonata adesea în reverii pozitiviste ce se hranesc din mistica «izvoarelor» si dintr-o discutabila mitologie a «obiectivitatii»), atât istoriografia lui Al. Zub, cât si complexa abordare interdisciplinara, specifica istoriei ideilor, practicata de Sorin Antohi sunt teritorii legitime ale Istoriei. Subtilitatea discursului, orizontul larg de interpretare, argumentatia coerenta si sprijinita pe surse, precum si publicul tinta largit caruia i se adreseaza fac din aceste demersuri mai curând o zona de vârf a cercetarilor istorice, dublate de o anvergura teoretica si metodologica straine, de regula, emprismului harnic, decât un teritoriu marginal al acestora. Bântuit de astfel de întrebari si nemultumit de calitatea slaba a discursului istoric al timpului (excesiv de complezent cu ideologia ceausista) era Sorin Antohi atunci când a intrat, pentru prima oara, pe usa «în permanenta deschisa» a biroului lui Al. Zub. Asemenea atâtor altora din acea perioada, între care ma numar, desigur, si eu, probabil ca a trait comotia descoperirii unui om îngropat de viu între carti; a unei minti riguroase, a unei puteri de munca neomenesti (într-un articol evocator, Mihai Dinu Gheorghiu vorbea îndreptatit despre Al. Zub ca despre o «uzina vie») dublate însa de caldura umana si de o stenica încredere ca merita sa scrii, sa citesti si sa construiesti ceva durabil în lumea umanioarelor chiar si în astfel de «timpuri nevrednice». Era o pedagogie profunda a exemplului personal, care nu a ramas fara urmari. Descriind cercul de comunicare intelectuala care se formase la Institut, în jurul lui Al. Zub, din care faceau parte, între altii, Dan Petrescu, Luca Pitu, Valeriu Gherghel, Liviu Antonesei, Mihai Dinu Gheorghiu, Stefan Afloroaie sau Stefan Lemny, Sorin Antohi spune: «pentru cei ce stiu despre ce oameni si despre ce autori vorbesc, e limpede ca personajul care-i putea mobiliza pe cei amintiti, se adapta unor personalitati atât de diferite, discuta cu fiecare pe teme generale (culturale, politico-ideologice, civice) si tehnice (în mai multe discipline si specializari), ba chiar îi alatura ocazional unor istorici cu acte în regula, nu era fitecine. Ca psiholog, partener de dialog si antreprenor cultural, vreau sa zic» (p.12). Spre deosebire de modelul întruchipat în epoca de Constantin Noica, autoritar si exclusivist, pedagogia subtila a lui Al. Zub venea în întâmpinarea oricui, vorbea pe întelesul tuturor, gasea mijloacele de a insufla fiecaruia energia necesara pentru a porni pariul cu propriul destin. Luciditatea si rectitudinea morala, empatia si fabulosul orizont de cunostinte si de referinte pe care, cu delicatete, Al. Zub le punea în miscare în folosul tuturor celor interesati vor ramâne amintiri de nesters pentru cei care i-au calcat pragul, în tenebrosii ani 80. Pentru ca biblioteca sa personala era înca de atunci o institutie. Nu numai datorita numarului impresionant de carti sau a zecilor de mii de pagini fotocopiate (destinatia aproape exclusiva a modestelor sale stipendii occidentale) care astazi ocupa, împreuna cu zecile de cutii cu fise aproape o treime din spatiul fizic al Institutului precum si, în totalitate, apartamentul sau de patru camere, cât mai ales pentru prezenta ametitoare a unui catalog bibliografic, cu index zecimal, care umple câteva zeci de sertare, exact ca într-o biblioteca publica, în chiar centrul biroului sau. «La vama Nicolina - spune Al. Zub - era o întreaga încapere ocupata de lazile mele cu fotocopii si carti, care au stat luni si luni de zile, pâna când s-a ajuns la Cornel Burtica, mi se pare ministru al comertului exterior atunci, care a dat dezlegarea pentru a-mi recupera materialul. Era, evident, desfacut, dar banuiesc ca nu si parcurs, de vreme ce eu n-am izbutit sa o fac integral nici pâna acum...» (p.70). Si în cazul istoricului iesean, la fel ca si cu ceilalti interlocutori, urgenta unei constructii institutionale, informale, a fost o parte consistenta a proiectului sau intelectual care, în lipsa unei echipe si a mijloacelor pe masura, era articulat, dupa cum îi placea sa spuna, «haiduceste». «As vrea sa revin asupra tentativei mele de a preface gestul haiducesc în institutie - spune Al. Zub. A fost de fapt miza aventurii mele si din interior, si din afara. Cele doua aspecte se completeaza. Eu nu am facut altceva decât sa realizez si mai dramatic carenta institutionala de la noi si faptul ca nu putem întârzia prea mult, fara sa ne coste, în acest comportament haiducesc în materie de cultura» (p.71). Încercarea de a sparge blestemul românesc al discontinuitatii, al acumularii haotice, în salturi, a fost, neîndoielnic, pariul lui Al. Zub nu numai în acele timpuri, ci, cu siguranta, si azi, când orice minima constructie institutionala se surpa la fiecare schimbare de guvern. Partea cea mai spectaculoasa a acestei carti o reprezinta, fara doar si poate, detaliata reconstructie a biografiei lui Al. Zub de la primii pasi în formarea sa (pp. 20-41) pâna la insolita sa arestare (p. 42) si experienta Gulag-ului românesc traita vreme de 6 ani (pp. 43-59). Pâna si apropiati ai istoricului iesean trebuie sa citeasca aceste dezvaluiri cu valoare de document pentru a întelege esafodajul unui mecanism represiv si al unei experiente terifiante din care Al. Zub nu a relatat de-a lungul anilor decât sporadic, cu firesti rezerve. Stiu ca, ironie a sortii, decenii la rând acesta a putut privi în voie, prin fereastra biroului sau de la Institut, de pe strada Lascar Catargiu de azi, cladirea Tribunalului militar unde a fost suspus unui monstruos si nedrept proces public (pp. 47-48) desfasurat pentru a intimida orice alta actiune intelectuala. Acest dialog consistent atinge multe zone fierbinti: moralitatea intelectuala, reflectia critica în istorie, reconstructia memoriei si, nu în ultimul rând, esecul civismului românesc care a ratat coagularea unei actiuni coerente de formare a unei «solidaritati a celor zdruncinati de istorie» (dupa formula lui Patocka), singuratatea Basarabiei sau «vina» Europei pentru abandonarea Estului, dar ele nu pot fi tratate pe larg aici. Ele configuraza însa reperele unei asumari lucide, critice si formative a trecutului astfel încât sa ne putem întelege mai bine. Sa depasim deci, asemenea celor doi parteneri de dialog, «trecutul utilizabil» pe care avem tendinta de a-l mitiza. «Este exact ce societatea noastra nu trebuie sa mai faca. Societatea trebuie sa tina minte ca te uiti în oglinda retrovizoare tocmai pentru a merge înainte. Aceasta este functia oglinzii retrovizoare. Nu ramâi în contemplatie deplina în fata ei. Te uiti în ea din când în când, cu coada ochiului pentru a te asigura ca drumul tau e cel corect si ca nu e periclitat. Acesta este rolul pe care istoria si istoricii îl au într-o societate moderna» (p.135).” 1 Citarile fac trimitere la cartea de dialoguri dintre Sorin Antohi si Al. Zub Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie si morala, Iasi: Polirom, 2002. O varianta pdf poate fi descarcata de aici Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
