Sub acest nou generic, reiau câteva secvente din receptarile mele, în timp (si în acest spatiu), a celui care a fost pictorul, scriitorul, omul si, peste toate, prietenul Val Gheorghiu. ...Ani la rând, pe 25 ianuarie, am urcat scarile Casei Pictorilor, de pe Armeana, unde Val Gheorghiu îsi avea atelierul si-si primea convivii, la ceas aniversar. Se perindau pe-acolo scriitori, actori, muzicieni, chiar si câte un pictor, chiar si vreun critic de arta, si câte un gazetar (dintre cei alesi)... Era un fel de Academia libera rediviva. Într-o vreme a gazduit chiar si un cenaclu literar, îi placea sa fie amfitrion, sa îndrume tineri cu har. Nelipsiti si „cu sart” primiti erau câtiva „cronicari” (lucrau sau scriau la „Cronica”, la „Convorbiri...”), între acestia, Al. Andriescu, Liviu Leonte, Catalin Ciolca (nascut în aceeasi zi cu Val, dar la sapte ani mai încoace), Vasile Constantinescu, Florin Faifer, Sandu Pascu, George Pruteanu, Alexandru Calinescu. Odata l-am gasit acolo pe magistrul Zub. Sorbind dintr-un pahar de vin, dar mai ales... sorbind pânzele pe care Val i le expunea privirii, scotându-le de dupa un paravan. Academicianul se documenta întru istorica exegeza ce va deschide albumul Usi celebre/ Usi umile - si care-si va afla locul în orice antologie a receptarii picto-scriptorului. Dar au urcat scarile Atelierului - îmi spunea Val, cu neascunsa mândrie - si-un fost presedinte de tara (pe care l-a învins... Securitatea), si-o principesa, cu-al ei print morganatic, si-o ministresa de (aleasa si paguboasa) Cultura. Si câti altii... Într-o orgolioasa autoevaluare, Val Gheorghiu punea întotdeauna în prim-plan pictorul, pe prozator si pe eseist percepându-i ca pe niste... intrusi, care-l abat, cu ispita cuvântului, de la sevalet. De câteva ori a si anuntat ca, gata, se lasa de scris. Era si-un alint, si-o joaca la mijloc, ludens-ul fiindu-i consubstantial. Ar fi putut face parte din breasla scriitorilor, dar nici nu vroia s-auda. Eu sunt pictor! exclama, exasperat de... hartuiala si de insistenta noastra, a convivilor, în a-i demonstra cât de bun si de necesar prozator/eseist este. Aceste vieti paralele (una dintre primele sale carti s-a numit, cum altfel? Vietile dupa Vasari), l-au tinut în priza, în ebulitie, într-o benefica stare creativa. De peste o jumatate de veac, expozitiile sale, ca si cartile aparute, au produs efervescenta/emulatia evenimentului cultural veritabil. Pictura, proza, eseistica (a semnat, saptamânal, vreme de-aproape doua decenii, în aceasta pagina a ZDI, rubrica Ultima tusa), dar si modul lui de-a fi cooperant si exigent totodata, l-au propulsat în elita artelor. Mai întâi ca ucenic la clasici (si la moderni!), apoi purtând el însusi, cu orgoliu, însa fara emfaza, aura de maestru. Redactor la revista „Cronica” fiind, a avut acces, deopotriva, în mediul artistic si-n cel literar de vârf. Cu ce voluptate povestea/reconstituia întâlnirile lui cu Baba, cu Catargi, cu Craiu, cu Comarnescu, cu Preda, cu Geo Dumitrescu si cu atâtea alte firi vizionare!... Parea un cinic, un elitist în dispret fata de vulg - în fapt, fata de vulgar - si totusi, cu ce penel („ca sideful”) a pictat acele usi umile din periferiile Iasului si ale sufletului... În anii ’70-’80, când în Iasi nu existau decât doua sali, oficioase si oficiale, de expozitie, Galeria Cronica - „inventata” si coordonata de Val, împreuna cu un alt regretat coleg, criticul de teatru Stefan Oprea - a oferit o alternativa neasteptata, si salvatoare, ca „Salon al refuzatilor” (dupa celebrul model parizian); un spatiu al experimentului artistic elevat, în raspar cu „stilistica” vremii. Pâna-n clipa în care am citit prefata magistrului Zub, la albumul Usi celebre, usi umile, n-am stiut ca Val Gheorghiu (student, pe atunci, la Litere) a fost implicat „în sarbatorirea lui Stefan cel Mare la cinci secole de la înscaunarea sa. El a realizat si expus, la 12-14 aprilie 1957, un portret al marelui voievod, în aula Universitatii, de unde a disparut brusc si fara urma peste câteva zile. Era tributul sau într-un moment când studentimea voia sa contribuie cât de cât la recuperarea valorilor nationale ca element de revitalizare a societatii noastre. Tabloul lui Val Gheorghiu, unul de traditie «clasica», a disparut îndata; curând aveam sa dispar si eu pentru multa vreme...”, rememoreaza istoricul. Am multe, mari si marunte, întâmplari cu Val. Se stie ca era un admirator al femeilor (fatale), de care, la rându-i, se dorea admirat, dorit. Nu chiar întâmplator, într-o alta evocare, am insinuat un episod, cu el si cu un alt crai de curte veche, Eugen Andoni, flanând prin Piata Unirii si punând note... de trecere damelor care se preumblau pe-acolo... La redactie, în zi de lucru, vestimentatia fiecaruia era dupa gust si... dupa anotimp. Dar într-o zi Val a venit, spre mirarea mea, pus... la sapte ace. „Ai vreun vernisaj, vreo întâlnire protocolara, ce te-ai întolit asa festiv?” „Stii ce, Nickleby, din când în când trebuie sa le aratam astora ca suntem niste domni, niste boieri... Nu niste golani, cum ne cred...” Trimiterea era, evident, la „organe”, la „tovarasii de partid si de stat”... Alt’data calatoream, cu el la volan, pe valea Prutului, înspre Stefanestii lui Luchian. În masina a intrat o musca - pe care eu tot încercam s-o prind, s-o dau afara, fara a reusi. Ma gândeam în primul rând la el, ca-l sâcâia la sofat, îi trecea din când în când, razant, pe la ochi, pe la urechi. Dar Val nu-i dadea nicio atentie... „Las-o, mi-a zis, vazându-mi stradaniile, e si ea un suflet care misuna...” Si-a misunat cu noi, acel suflet, vreo 40 de kilometri, pâna la primul popas. Mergea vorba, despre Val, ca-i un cinic. Cu confratii - îndeosebi cei din Armeana - era deseori pe contre, daca nu chiar în conflict deschis. Cu unii abia daca se saluta (mai degraba se ocoleau, spre a nu se întâlni). Dar, aproape despre fiecare a scris adevarate exercitii de admiratie. Într-o (alta) vreme, ne-ntâlneam aproape zilnic la pizzeria, cu nume spaimos, „Diavolo”. Uimit am fost, într-o dimineata sa-l vad carând o geanta de voiaj mare, încapatoare. „Ce-i cu asta? Ce cari?” „Duc mâncare la câini. Sus în Copou, dupa Agronomie, sunt niste câini ai nimanui, aproape salbaticiti, mor de foame. Le duc de mâncare. Prima data, am crezut ca ma sfâsie. Acum au început sa ma recunoasca... ” Pe terasa de la „Bolta rece”, eu comandam mici si vinul casei, el - doar vin. „Nu manânc, m-asteapta Georgette cu masa...”, zicea. Dincolo de gard se iteau unu-doi câini comunitari, era arealul lor. Micii mei, oricât de mari ar fi fost, dispareau cât ai zice „ham”, printre ostrete, în gura lor, alimentata de Val. „Lasa, Nick, tu ai ulcer, nu-ti fac bine micii...” Ceea ce chiar era adevarat. Absurdul si farmecul cotidian al urbei îsi afla, în Val Gheorghiu, un observator sagace si-un degustator tandru. Plutesc în pânzele si-n prozele lui - puse ca niste rufe de vara, la uscat, pe gardul pe care pictorul îl împarte cu prozatorul - fanti si dive de cartier, descoperite „prin culise, pe dupa perdele, prin budoaruri”, siluiete si pantofi (ca-n ultimele lui expozitii), figuri ciudate, „vieti în crepuscul”, strazi, lacasuri, localuri. Altfel zis, crochiuri picto-prozo-poematice, de-o identitate inconfundabila, care pastreaza - cu vorba autorului - „si ceva din aerul inimitabil al orasului dintre coline”. Apoi Val si-a întors pânzele cu fata la perete. Scarile din Armeana au devenit tot mai greu accesibile. Treptat, a disparut din peisaj. Ne-am mai auzit uneori, ma suna (si pe altii, nu doar pe mine) la ore mici, din noapte, pret de câteva secunde: atât rezista la telefon. Era vazut, câteodata, deambulând, ratacit, prin târg. Prin târgul pe care îl iubise si-l detestase; caruia îi dedicase vibratile crochiuri, plastice sau epice. Unde (i se) deschisese usi celebre, usi umile. Asteptând o fantasmatica Madona cu gâtul lung... cât Eternitatea. Nicolae Turtureanu este poet si publicist, director-fondator al revistei „Cronica Veche”
