Pe moment Moscova vrea sa discrediteze demersurile occidentale de protejare a Ucrainei în fata presiunilor Rusiei, sa dinamiteze încercarile acesteia de integrare în structurile euroatlantice, iar pe termen mai lung sa obtina o rediscutare a arhitecturii de securitate si a sferelor de influenta de pe continent. De ce a dispus Vladimir Putin o impresionanta desfasurare de trupe, estimarile vorbesc de 175 de mii de militari, la granita de est a Ucrainei? S-au exprimat temeri, si la noi, dar si pe plan international, inclusiv la nivelul unor fosti si actuali oficiali sau generali NATO, ca am putea asista la preludiul unui atac generalizat asupra Ucrainei, cel mai probabil în cursul lunii ianuarie când solul înghetat ar facilita deplasarea blindatelor grele. Altfel de ce ar decide Moscova sa-si asume, cu costuri semnificative, o astfel de desfasurare de trupe de proportii? Numai ca, desi nu poti sa excluzi definitiv si o astfel de posibilitate nu pare totusi probabil ca Moscova sa aleaga o astfel de „optiune nucleara” în conditiile în care considera ca poate obtine ceea ce îsi doreste, pas cu pas, fara sa-si asume astfel de riscuri enorme. În plus, un razboi împotriva Ucrainei este extrem de nepopular în Rusia. Conform unui sondaj Levada Center, doua treimi dintre respondentii tineri, cu vârsta între 18 si 24 de ani, au o perceptie buna sau extrem de buna fata de Ucraina. Rusii pun în principal pe seama Statelor Unite si NATO, în proportie de 50 procente, responsabilitatea pentru înrautatirea relatiei cu Ucraina (doar 16 procente, respectiv 4 procente, considera ca de vina ar fi Ucraina sau Rusia). Cât despre costurile asociate mentinerii efectivelor militare în apropierea granitei cu Ucraina, luate în calcul la analiza situatiei, acestea sunt acceptabile pentru Rusia având în vedere miza mentinerii Ucrainei în afara spatiului de influenta occidental. Însa pentru a întelege actiunile si obiectivele Kremlinului si posibila dinamica a crizei ucrainiene trebuie, la fel ca atunci când te uiti la un tablou, sa te îndepartezi pentru a putea vedea situatia de ansamblu pe plan international. Trebuie sa ne uitam la criza cu presiunea imigrationista indusa de Belarus la granita cu Polonia, la tensiunile în crestere din Marea Chinei de Sud în proximitatea Taiwanului, si chiar la succesul obtinut de Vladimir Putin în Siria când, în concert cu Iranul, a reusit sa mentina la putere regimul Assad în ciuda presiunilor occidentale. Suntem în plin proces de tranzitie de la o lume unipolar americana, la una în care doua mari puteri revizioniste, în principal China, dar si Rusia, alaturi de Iran si de alti actori destabilizatori, precum Coreea de Nord, vor sa modifice din temelii acest peisaj geopolitic. Or, daca ne uitam în istorie, astfel de perioade sunt inerent instabile si periculoase. E adevarat, uneori astfel de schimbari majore, ca aceea din 1989, pe fondul imploziei Uniunii Sovietice, au avut loc fara mari turbulente. La fel, tranzitia dupa cel de-al doilea razboi mondial de la un hegemon global, Imperiul Britanic, la cel postbelic, Statele Unite, s-a produs în acelasi fel. Însa nu asta e regula în istorie. Este un climat geopolitic cu o mare doza de incertitudini, cu evolutii care, considera Rusia, îi ofera un cadru favorabil pentru atingerea obiectivelor sale strategice în Ucraina si pe continent, în conditiile unor riscuri acceptabile. Obiective pe care, interesant, le sustine explicit si China, asa dupa cum reiese din relatarile de dupa summit-ul Putin - Xi Jinping care a avut loc imediat dupa cel dintre presedintele rus si Joe Biden. Masiva masare de trupe la frontiera cu Ucraina este parte din acest demers de intimidare a tarilor din UE si a guvernului de la Kiev pentru atingerea obiectivelor Kremlinului. În cazul Ucrainei, Vladimir Putin are doua astfel de obiective majore. Pe termen scurt, el vrea sa blocheze definitiv orice demers de integrare institutionala a Kievului în structurile occidentale. Reteta deja probata în trecut este crearea unor conflicte înghetate, în teritorii care sa nu mai fie de facto sub controlul autoritatilor nationale, la fel ca în Transnistria sau în Caucaz. Suntem în situatia asta chiar în acest moment în Donbas, unde asa numitele „republici”, în Donetk si Luhansk, sunt conduse de „presedinti” care, dupa cum aflam din ziarul german Bild, sunt membri ai partidului „Rusia Unita” al lui Vladimir Putin, si locuitorii lor au primit în mare parte cetatenia rusa în baza unui decret prezidential care a simplificat procedura de acordare a acesteia. Însa Kremlinul vrea sa obtina o statuare a acestui regim juridic special în Constitutia Ucrainei si cum nu a reusit asta pâna acum în cadrul Acordului de la Minsk, în care sunt implicate, pe lânga Ucraina si Rusia, Franta si Germania, încearca sa preseze acum Kievul prin intermediul Americii. Acesta a fost una dintre cerintele sale în recentul summit cu Joe Biden. Pe lânga aceea de a primi garantii ca Ucraina nu va fi acceptata în NATO si ca pe teritoriul ei nu vor fi amplasate capacitati militare în apropierea granitelor cu Rusia. Nu fara succes pentru ca exista indicii ca administratia Biden va cere Kievului sa acorde un grad de autonomie separatistilor din regiunea Donbas, o chestiune extrem de delicata pentru guvernul de la Kiev care se teme ca astfel s-ar crea premisele alipirii acesteia în viitor la Federatia Rusa, la fel cum s-a întâmplat în cazul Crimeei. În afara de asta Casa Alba a declarat ca nu vor fi în nici un caz trimise trupe americane pentru apararea Ucraina „fata de care Statele Unite nu au obligatii morale si legale ca în cazul membrilor NATO”. Ceea ce înseamna în fapt, chiar daca americanii au refuzat sa dea în acest sens garantii Kremlinului, ca nu se pune problema primirii Ucrainei în NATO si raspunde astfel unui alt obiectiv al lui Vladimir Putin: acela de a le demonstra ucrainienilor ca nu se pot baza pe Occident si în general de a pune sub semnul întrebarii capacitatea acestuia de a schimba comportamentul Rusiei prin sanctiuni economice si declaratii dure precum cea adoptata de Parlamentul European, fara un impact real pe teren. Exista însa si un cost al acestui relativ succes politic, militar si diplomatic al Moscovei. Rusia si-a ostilizat cea mai mare parte a populatiei Ucrainei, ceea ce complica demersul sau de a o reatrage pe viitor în siajul sau. Este drept însa ca asta nu modifica obiectivul strategic major al Rusiei pe termen mediu si lung, acela de a exploata o eventuala decuplare, totala sau partiala a Statelor Unite de Europa, pentru a discuta o noua arhitectura de securitate europeana si o reconfigurare a sferelor de influenta de pe continent. Brexitul, si în acest context tensiunile serioase dintre Marea Britanie, singura putere militara semnificativa din Europa alaturi de Franta, si UE, tensiunile din interiorul Uniunii si mai ales reticenta europenilor, mai ales a Germaniei si Frantei, de a se alatura Americii în confruntarea geopolitica cu China, devenita prioritara la Washington, îi dau Rusiei sperante ca nu mai este un obiectiv complet nerealist asa cum parea doar cu putina vreme în urma. Mai ales în contextul în care în cercuri influente de la Paris si Berlin se exprima regrete fata de „aderarea prea grabita” a fostelor state comuniste care, mai ales prin atitudinea celor de pe flancul estic, tarile baltice, Polonia si România, se dovedesc un obstacol în stabilirea unor relatii mai bune cu Rusia. Într-o ordine mondiala în stare de tranzitie, în care nu e deloc clar cum se va transa competitia geopolitica dintre Statele Unite si China, orice e posibil. E un element care ar trebui sa ne dea serios de gândit. Mai ales daca ne aducem aminte ca, în cursul unei întâlniri la vârf Rusia - UE de la Helsinki, Vladimir Putin si-a declarat explicit opozitia fata de aderarea României si Bulgariei.
